| |
Institutii iudaice
Cînd s-a ridicat cortina pentru a lasa sa înceapa actul doi al lucrarilor lui Dumnezeu cu oamenii, decorul pregatit pentru întemeierea Noului Testament era schimbat profund. De la vremea lui Maleahi se scursesera aproximativ 400 de ani. Tara trecuse succesiv sub dominarea sirienilor, asirienilor, babilonienilor, egiptenilor, grecilor si, la data cînd începe actiunea Evangheliilor, se afla sub stapînirea romanilor. Cei întorsi din robia Babiloniana s-au dezvoltat într-o natiune numeroasa, cu traditii specifice noi. Evreii se numeau acum iudei, iar religia lor se institutionalizase, cristalizîndu-se sub numele de „Iudaism”. Pe lânga preoti si leviti au aparut noi secte si grupari: saducheii, carturarii, fariseii, irodianii si zilotii. „Sinagoga”, nascuta departe de Templu în robia Babilonului, s-a asejat definitiv în viata religioasa devenind centrul de închinaciune si de studiere a Legii. În Stat, sub autoritatea politica si religioasa a Romei, a luat fiinta un corp de autoritate iudaic numit „Sinedriu".
Daca ar fi sa sintetizam Iudaismul în numai doua cuvinte acestea ar fi: „atasamentul" fata de Lege si „asteptarea" mesianica. Nu toti iudeii aveau însa aceste doua trasaturi în aceiasi masura. Pentru a întelege climatul în care a venit Domnul Isus este bine sa descriem fiecare dintre noile asezaminte si grupari religioase din Israel.
1. SINAGOGA . Desi a aparut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicaieri în cartile Vechiului Testament. Nici macar ultimul dintre profeti nu o pomeneste. Cum trecem însa în Noul Testament, sinagoga este întîlnita pretutindeni. Asezamintele ei sînt comune în fiecare localitate din Israel, dar le întîlnim si dincolo de granite, în comunitatile evreiesti stabilite în „diaspora". Ideea de baza a existentei Sinagogii era „studiul si educatia religioasa în textul Scripturii" (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant este faptul ca forma de autoritate exercitata în Sinagoga era congregationala. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul cuvînt în hotarîrile luate. Cînd erau prezenti, preoti se bucurau de cinste, dar nu si de privilegii speciale. Functia lor era privita ca fiind legata mai mult de Templu, acolo unde slujirea lor era ereditara. Conducatorii sinagogii nu-si puteau transmite autoritatea urmasilor lor, functiile erau hotarîte prin alegerea si votul adunarii. Numele celor care conduceau era de „fruntasi" (Marcu 5:22; Fapte 13:15). Pe lînga acestia functionau „diaconi" care se ocupau cu lucrarile materiale. Unul dintre ei se numea „cazan" si slujba lui era sa urmareasca citirea corecta a textelor. Erau apoi altii care se ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbita pentru a anunta intrarea în Sabat, cu aprinderea candelelor, cu curatenia si cu aplicarea pedepselor corporale. Acesti lucratori ai Sinagogii mai sînt numiti în Biblie si: „îngrijitori" (Luca 4:20) sau „flacaii" (Fapte 5:6).
Oricîte defecte au avut si oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile au avut o contributie foarte pozitiva la pastrarea credintei în popor. Faptul ca acolo se citea cu regularitate Legea si se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a transformat în faclii spirituale care luminau în noaptea de întunerec spiritual din jur.
2. CARTURARII . Desi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale Evangheliilor, carturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale din Israel. Datoria lor era sa multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns sa cunoasca extraordinar de bine „litera" Scripturii si treceau în popor drept o clasa chemata sa informeze si sa corecteze în probleme de învataturi Biblice. Luca îi numeste: „învatatori ai Legii" (Luca 7:30). Orgoliul lor scolastic i-a pus repede în conflict cu Domnul Isus, care desi nu studiase în nici una din scolile lor, îsi permitea sa interpreteze Scriptura în fata poporului într-un fel nou si nemaiîntîlnit în „traditie". Popularitatea „învatatorului" din Nazaret era vesnic o pricina de invidie pentru clasa carturarilor (Matei 7:28-29).
3. SADUCHEII . Potrivit traditiei, numele acestei grupari se trage de la preotul Tadoc, care a functionat ca Mare Preot pe vremea lui David si Solomon (2 Cron. 31:10; Ezec. 40:46; 44:15; 48:11). În vremea Domnului Isus, numele de „saducheu" acoperea întreaga clasa a preotimii lui Israel. Ei au detinut puterea politica si a fost grupul care a condus viata civila din Iudaism în timpul dinastiei irodiene.
Ca specific religios, saducheii aderau cu strictete la interpretarea literala a Legii, dar nu credeau în existenta îngerilor si spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios, dar aceasta fractiune religioasa din poporul evreu nu credea nici în nemurirea sufletului, nici în existenta de dupa moarte. Ei simbolizeaza în grup, decadenta celor chemati sa calauzeasca spiritual poporul. Opozitia lor fata de Domnul Isus a fost fioroasa. Ana si Caiafa si-au dat mîna în noapte ca sa-L rastigneasca, iar dupa înaltarea la cer, preotimea a continuat sa staruiasca în necredinta si au dezlantuit o crunta persecutie împotriva Bisericii: „Însa marele preot si toti cei ce erau cu el, adica partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizma, au pus mîinile pe apostoli, si i-au aruncat în temnita de obste" (Fapte 5:17-18). Necredinta lor în vesnicie i-a facut sa fie „oportunistii" vremii. Compromisurile lor cu stapînirea romana i-au ajutat sa-si mentina pozitiile si puterea. Urîti în taina de popor, ei au disparut de îndata ce, dupa distrugerea Ierusalimului, a încetat si suportul lor din partea autoritatilor imperiale. Printr-o providentiala potrivire, preotia ca grup a încetat în Israel tocmai în ceasul în care „Marele Preot" - Isus Cristos si-a început misiunea în slava (evrei 4:14-16). Spre fericirea lor, nu toti preotii au staruit în greselile saducheilor. În cartea Faptele Apostolilor citim urmatoarele: „Cuvîntul lui Dumnezeu se raspîndea tot mai mult, numarul ucenicilor se înmultea mult în Ierusalim, si o mare multime de preoti veneau la credinta" (Fapte 6:7).
4. FARISEII . Aceasta a fost cea mai mare si mai influeunta grupare din vremea Noului Testament. Numele lor este derivat de la verbul „paras" „a separa". Dorinta cea mai mare a fariseilor era sa traiasca separati de rau. Ei traiau o existenta plina de restrictii si se abtineau de la contactul cu lumea si cu persoanele sau lucrurile „necurate". De dimineata si pîna seara, fariseii treceau prin nenumarate ceremonii de curatire. Ritualul spalarii fusese ridicat de ei la acelasi nivel cu practicarea rugaciunii. A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere asupra vietii. Un iudeu putea fi carturar si fariseu în acelasi timp, deoarece a fi carturar însemna a avea o anumita meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera la un anumit punct de vedere. Desi carturarii si fariseii sînt pomeniti aproape întotdeauna împreuna, nu toti carturarii au fost farisei. Acelasi lucru se poate spune si despre farisei si preoti. Puteai sa fii preot si sa fi fariseu, dar realitatea a fost ca prea putini preoti au avut spiritul fariseilor, majoritatea dintre ei au aderat la partida saducheilor.
Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorica a Legii. Dincolo de textul scris, ei au adaugat o sumedenie de reguli si rînduieli care au format în timp „traditia" religioasa a lui Israel. Esenta învataturii fariseilor a fost o îmbinare paradoxala între îngustimea ascetica a celor care voiau sa tina cu credinciosie Legea si monumentala mîndrie orgolioasa a firii pamîntesti. Singura cale pentru împacarea acestor doua extreme a fost fatarnicia" (Matei 15:1, 7; 16:1-3; Matei 23:13-36). Fariseii tineau mortis la respectarea „formelor" care le ascundeau trista realitate a goliciunii spirituale interioare.
Dintre toate gruparile religioase, fariseii au fost cei mai aprigi dusmani ai Mîntuitorului. În rîvna lor nebuna, ei îl pîndeau la fiecare pas sa-l prinda calcînd prevederile Legii. Domnul Isus i-a înfruntat de multe ori în public scotîndu-le la iveala superficialitatea, fatarnicia si lipsa de întelegere spirituala a Scripturilor. Dupa înaltarea Domnului Isus la cer, un alt fariseu, crescut „în cea mai îngusta partida" a acestui ordin, a persecutat furibund Biserica. Dumnezeu a avut însa har si pentru dusmanii Lui. Pe drumul Damascului, Saul din Tars a fost trîntit în praful pamîntului si a fost mîntuit printr-o totala prabusire launtrica (Fapte 7:58; 8:1; 9:1-6; 26:4-11; Filip. 3:4-6).
5. IRODIANII . Aceasta garda numita dupa numele dregatorului Irod era un fel de politie neoficiala a Templului. Sub ochiul îngaduitor al stapînirii romane, irodienii patrulau prin curtile Templului si prin oras cautînd sa impuna norodului hotarîrile dregatorului. Romanii nu aveau acces în Templu si nici nu erau prea interesati în disputele religioase interne ale iudeilor, asa ca ei au îngaduit existenta acestei forte politienesti independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).
6. ZILOTII . Membrii acestei grupari erau nationalistii fundamentalisti si fanatici ai vremii. Activînd ca o miscare de guerila sau ca o ceata de haiduci, acesti evrei erau gata sa-si dea viata pentru eliberarea Israelului de sub stapînirea romana. Virtutea lor suprema era „rascoala" si uciderea unui numar cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspiratie era Iuda Macabeul, sub care se rasculasera evreii cu cîteva sute de ani înainte si, în ciuda fortei militare nesemnificative, reusisera sa scuture jugul asupririi straine. În cartea Faptele Apostolilor aflam ca multi alti patrioti evrei au încercat sa repete isprava Macabeilor si ca rascoalele lor erau privite cu simpatie si nadejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Domnul Isus si-a ales din aceasta partida pe unul dintre cei doisprezece ucenici ai Sai: Simon Zilotul (Luca 6:15).
7. SINEDRIUL . În timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem si forul care reglementa si conducea treburile civile si religioase ale natiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lînga Sinedriul Central functionau a serie întreaga de sinedrii locale (Mat. 5:22). Desi membrii Sinedriului pretindeau ca se trag din astfel de organizatii fondate înca de pe timpul lui Moise, este greu sa trasam istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia babiloniana. Sinedriul a luat fiinta numai dupa acel eveniment si numai din cauza ca poporul nu a mai avut un împarat sau o preotie care sa asigure unitatea si identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce întelegem astazi prin „sinod” sau „senat". În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se spune: „Sobor".
Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un numar de 71 de persoane. Misna si Gemara, doua culegeri de traditii iudaice, ne spun ca în acest total intrau: (1) marele preot, (2) douazeci si patru de „capetenii preotesti", care reprezentau cele 24 de cete ale preotimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douazeci si patru de „batrîni", ca reprezentanti ai populatiei civile (acestia mai erau numiti si „batrînii norodului" -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douazeci si doi de „carturari", experti cunoscatori ai prevederilor civile si religioase ale Legii. Ori de cîte ori se aminteste despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanti ai diferitelor fractiuni din Israel. Domnul Isus se refera la Sinedriu atunci cînd îi anunta pe ucenici ca: „El trebuie sa mearga la Ierusalim, sa patimeasca mult din partea batrînilor, din partea preotilor celor mai de seama si din partea carturarilor; ca are sa fie omorît si ca a treia zi are sa învieze" (Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus sa fii avut în vedere structura Sinedriului, cu un presedinte si 70 de membrii, atunci cînd Si-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, aceasta activitate sa fi anuntat trecerea autoritatii nationale în mîinile Lui si ale reprezentantilor Sai.
|
|
BluePink 
