Stiinta si Religie
Razboiul de exterminare
Era anul 1633, la Roma. Înaintea marelui inchizitor statea un dosar gros. Acuzatul era Galileo Galilei. Înca din 1543, cu aproape 100 ani în urma, ereticul Nicolaus Copernicus formulase „modelul heliocentric” pentru sistemul nostru planetar; iar în 1619, un alt eretic, Johannes Kepler, îl întarise prin lucrarea sa magistrala, „Armonia lumii”. Galileo n-aducea nimic nou, decât calcule. Totusi, foarte putin a lipsit ca rugul sa fie aprins. În schimb, Galileo avea sa ramâna sub arest la domiciliu pâna la moarte (1642). Biserica, împarateasa evului mediu, se deprinsese sa calce în picioare, cu autoritatea ei absoluta, stiinta …
Dar vânturile si-au schimbat directia. Era 30 iunie, 1860. Sala muzeului din Oxford gemea de lume. Episcopul universitatii, Samuel Wilberforce, urma sa se confrunte cu „boldogul” lui Charles Darwin, evolutionistul Thomas Huxley. Episcopul începu cuvântarea lui în tromba si „de sus”. Lumea, inspirata de un duh de libertate, era favorabila cavalerului ratiunii. Când îi veni rândul, Huxley sarja tirada dupa tirada… În uralele multimii, împarateasa de demult, religia, se încovoia sub loviturile copilului teribil, stiinta.
Peste alti 65 ani, pe o vreme la fel de caniculara (10 iulie 1925), într-un act disperat, bratul legii este chemat în apararea Religiei. Dascalul John Scopes fusese dat în judecata pentru predarea evolutionismului într-un liceu din oraselul Dayton, Tennessee, USA. Pentru ca miza era epocala, doi dintre cei mai vestiti oameni ai epocii (avocatul Clarence Darrow, aparator al evolutionismului, si fostul candidat la presedentia SUA, William Bryan, ca acuzator al lui) aveau sa se implice în ultima confruntare deschisa dintre stiinta si religie. Mica sala a tribunalului ameninta literalmente sa se prabuseasca sub picioarele celor peste 1.000 de cetateni, îmbulziti sa asiste la ceea ce avea sa se cheme „Procesul maimutelor”. Dupa 10 zile, jurnalele din America au detonat vestea: stiinta a triumfat!
Stiinta , sau religie? Pentru lumea de azi a devenit axiomatica parerea ca stiinta si religia sunt doua domenii inamice, ireconciliabile. Pentru care motiv? Amândoua se pretind a fi „detinatorul adevarului”; „unica sursa de cunoastere”; „criteriul final”. Amândoua pretind autoritatea suprema. Si cum nu încap doua picioare într-un pantof, nici doua sabii în aceeasi teaca, razboiul de exterminare e de asteptat sa tina pâna la disparitia uneia din doua.
Este conflictul autentic?
Existenta unor savanti celebri dar si buni crestini m-a determinat sa-mi pun întrebarea: este conflictul dintre stiinta si religie autentic, sau fals?
Dupa calculul probabilitatii, exista doar patru alternative.
Pentru cazurile 1 si 2: daca una din ele ar fi Adevar iar cealalta Minciuna, (si invers) conflictul ar fi categoric autentic: e lupta adevarului contra minciunii. Daca (pentru cazul 3), ambele ar fi Minciuna, conflictul ar fi la fel de autentic, ambele minciuni luptând pentru credibilitate. Dar daca ambele ar fi Adevar, atunci conflictul ar fi cu totul fals.
Concluzia la care am ajuns treptat este ca acest conflict dintre Stiinta si Religie, în fond e cu totul fals ; si totusi, într-o masura impresionanta, e autentic . Suna paradoxal? Sa lamurim enigma.
Stiinta - ce este ea.
Stiinta este suma ordonata (sintetizata) a informatiilor despre „masinaria naturii”, despre cauzele si procesele ei naturale. În functie de domeniul studiat, exista diferite stiinte: fizica, chimia, astronomia… sau biologia, genetica, ecologia…
Pentru ca stiinta vrea sa cunoasca cât mai exact structurile naturii si mecanismele ei, ea nu are în vedere decât „faptele stiintifice”. Un „fapt stiintific” este cel care poate fi repetat si masurat (de ex: caderea unui obiect, vibratiile unui corp elastic, coagularea sângelui, etc…)
Acum, când omul de stiinta studiaza „faptele stiintifice”, el urmareste în mod special regularitatea lor, ca sa ajunga sa descopere „legi stiintifice”. Aceste legi definesc modul în care se petrec lucrurile în mod normal , precum si relatia de „cauza si efect” care exista între lucruri.
Dar „faptele stiintifice” si „legile” nu sunt de ajuns. Savantul arde de curiozitate sa gaseasca si o explicatie , un raspuns la toate „de ce?”-urile. Spre exemplu, pe aragaz clocoteste o oala cu apa. De ce? Aparent: pentru ca focul de sub oala a ridicat temperatura apei la pragul de fierbere. Dar de ce a ajuns apa în oala si oala pe foc? La acest „de ce”, natura tace. Natura furnizeaza fapte, nu si explicatii. Stiinta poate, de exemplu, sa constate moartea unei persoane si cauza decesul: otravire cu cianura. Dar cine si de ce a comis crima? Pentru aceste întrebari, savantul trebuie sa recurga la imaginatia sa.
În acest punct am ajuns la o prima mare descoperire: ca, pe lânga „fapte” si „legi stiintifice”, savantul mai are nevoie si o „schema explicativa”, pe care o gaseste… în propria sa minte.
Da, s tiinta se bazeaza pe observare si experimentare. Dar stiinta nu se limiteaza doar la atât. Scopul ei mai înalt este sa integreze informatia respectiva într-un sistem explicativ despre lume, sistem pe care savantul o are în mintea lui. Astfel, asezând (1) observatii si experimente, împreuna cu (2) legi stiintifice, într-o (3) schema explicativa izvorâta din mintea lui, savantul ajunge sa formuleze o „teorie stiintifica”. În acest fel, stiinta furnizeaza o tentativa de „carte tehnica a lumii”, dupa explicatiile sugerate de savanti.
Stiinta – ce nu este!
Pentru tatal meu – fire materialista – stiinta era o „Biblie” care lamurea toate tainele si care cuprindea toate raspunsurile. În realitate, stiinta nu se ocupa cu toate laturile existentei. De aceea nici nu detine toata cunostinta. Exista limitari precise care restrâng sfera cunoasterii stiintifice doar la anumite segmente ale existentei si care-i confera un caracter relativ. Sa enumeram aceste limitari:
1. Stiinta nu se ocupa decât de „faptele stiintifice”. Atunci: e ste Stefan cel Mare un „fapt stiintific”? Nu, pentru ca el nu poate fi nici repetat si nici masurat. El este doar un „fapt istoric” . Stiinta nu poate investiga trecutul, pentru ca nu-l poate repeta! F aptele trecutului nu pot constitui obiectul stiintei exacte . „ Metoda stiintifica” e cea care limiteaza stiinta doar la „timpul prezent”.
2. Întrucât savantul este preocupat sa identifice legile din natura, el este în mod deliberat orb fata de toate faptele ce scapa legitatii. Daca întâlneste fenomene care nu se încadreaza în legile cunoscute de el, le considera „erori de observatie” sau „de interpretare” si le da la o parte. Stiinta, deci, retine din realitatea faptica doar partea pe care e în stare s-o recunoasca, tot asa cum un magnet nu retine decât partile feroase din totalitatea de obiecte existente.
3. A treia limitare se datoreaza faptului ca niciodata stiinta nu poate ajunge la adevarul ultim, la adevarul absolut, pentru simplul fapt ca însasi cunostinta omului este relativa si în continua dezvoltare. Descoperirile de mâine vor pune în balanta certitudinile stiintifice de azi. De exemplu, mii de ani s-a crezut ca teoremele geometriei lui Euclid constituie adevarul final, pâna când matematicianul rus Nicolai Lobacevschi (cca. 1850) si ardeleanul Janos Bolyai au identificat geometria ne-euclidiana care depaseste sfera de aplicatie a primeia. Apoi: sute de ani am crezut ca principiile newtoniene ale fizicii (mecanicii) sunt universale, pâna când Einstein a statuat teoria relativitatii… Foarte recent, doi savanti americani de la reactorul nuclear McMaster, Dr. Henry Schwarcz and Dr. Jack Rink, au rasturnat toate datarile paleontologilor, folosind în premiera metoda „Electron Spin Resonance” cu Cobalt 60. Craniul „omului de Java”, evaluat pâna în prezent la cca. 300.000 ani, a dovedit o vârsta de numai 30.000 ani. Informatia nou achizitionata remodeleaza încontinuu hotarele, adesea sistemul, ba chiar si bazele stiintei.
4. A patra limitare, si cea mai drastica, este cea data de subiectivismul savantului.
Faptele sunt ca niste saci goi, care iau forma lucrului pe care îl bagi în ele. Faptul ca un autoturism s-a suit pe trotuar si a dat peste un copac, nu înseamna înca nimic. În lipsa probelor, faptul depinde de interpretarea lui: fie ca soferul a fost beat; fie ca roata a iesit din presoane; fie ca a evitat un copil zburdalnic; fie ca soferul a suferit un infarct…
„Faptul stiintific” trebuie interpretat si el. Dar ca sa poata fi interpretat, trebuie sa se raporteze la un sistem explicativ. Dupa cum am mai spus-o, omul nu întelege decât fenomenele care pot avea o semnificatie pentru imaginea sa despre lume.
Filosoful Immanuel Kant spunea ca toata cunostinta omeneasca poarta amprenta propriei structuri a mintii. Ca adica omul, ca sa poata interpreta faptele, proiecteaza asupra lor propria sa judecata (concepte, categorii). Iar proiectia aceasta poate fi de „stânga” sau de „dreapta”.
Ca si Kant, psihiatrul elvetian Jean Piaget sustinea ca toata cunoasterea umana este de obârsie genetica; ca ea depinde de felul în care este construita mintea noastra . Spre exemplu, Isaac Newton nu gasise nici un fenomen în natura care sa evidentieze mecanismul gravitational al atractiei universale. El a „nascocit” ipoteza gravitatiei, iar modelul lui s-a confirmat în realitate.
Si aici iese la iveala paradoxul „obiectivitatii” stiintei. Desi savantul porneste cu intentia de a „obiectiviza” natura, el o filtreaza mai întâi prin simturile sale (care sunt subiective), prin mintea sa (tot subiectiva), si apoi prin filosofia sa proprie (si ea subiectiva).
Oamenii de stiinta au impresia ca ei descopera adevarul obiectiv. Dar credinta lor este gresita. Nimeni nu poate sa-si divizeze personalitatea si sa separe „savantul” de „filosoful” sau „credinciosul” din el.
„Imaginea despre lume” – pe care omul o are înainte de a deveni savant – este factorul decisiv care determina orientarea sa spre „stânga” sau „dreapta”, si consecutiv determina interpretarea faptelor. Aceasta „imagine despre lume” nu este altceva decât „crezul” savantului, un crez care – la urma urmei – e determinat de optiunea sa fundamental religioasa. Sa ilustrez:
În noiembrie 1999, prestigioasa revista „National Geographic” publica o veste fulminanta: în China, provincia Liaoning, se descoperise mult asteptata veriga lipsa dintre reptile si pasari. Era un mic dinozaur cu pene si aripi. Fosila prezenta caracteristicile de pasare (avea oase subtiri si pene) dar mai avea si o coada compacta de dinozaur. Dupa un studiu minutios si expuneri la teste radioactive, i s-a dat un nume, Archeo-raptor Liaoningensis, a fost omologata si a pornit biruitor ca sa biruiasca lumea. Din nefericire, dupa numai câteva luni, criticii au dovedit ca ramasitele apartineau mai multor fosile distincte care au fost asamblate (intentionat) într-o singura piesa. De ce? Pentru ca paleontologii au interpretat faptele în functie de ceea ce asteptau ei sa gaseasca, pentru care „National Geographic” a trebuit sa-si ceara scuze… Va sa zica, în interpretarea rezultatelor experimentale, savantul este predeterminat de „conceptia sa despre viata”.
Un alt caz: Australopitecul, mult-speculata veriga de legatura între maimuta si om. Identificat printr-o serie de descoperiri , Australopitecul este acceptat si azi ca primul hominid cu mers vertical. Împotriva Australopitecului exista însa un dosar nerezolvat. Înca din 1974, faimosul anatomist englez, Sir Solly Zuckerman, de la Universitatea din Birmingham, el însusi evolutionist, a contestat aceasta ipoteza. Dupa 15 ani de studii si cercetari facute cu echipa sa, a ajuns la concluzia ca Australopitecul nu mergea deloc vertical; ba înca nu se deosebea cu nimic de maimutele actuale. În 1990, Lordul Zuckerman scria: „Antropologii darwinisti se amagesc diagnozând cu ochiul liber ceea ce îsi imagineaza ca trebuie sa fie caractere umanoide la oase si dinti…”; si „Odata ce antropologii sunt decisi sa accepte ceea ce ochiul lor a vazut , toate celelalte trebuie sa se alinieze la diagnoza lor”. Dr. Charles Oxnard, directorul programelor de doctorat al Scolii medicale, Universitatea California de Sud, a studiat si el scheletul postcranian al Australopitecilor si a demonstrat ca aceste fiinte nici nu umblau vertical si nici nu erau forme intermediare între maimuta si om. Argumentele lui Zuckerman si Oxnard n-au putut fi contestate pâna în ziua de azi. Si totusi…
Exemplele date sunt tipice nu numai pentru paleontologi. Orice savant „vede” în functie de propriul sau crez.
Din pricina acestor patru limitari, stiinta nu poate fi sursa cunostintei „obiective” si „absolute”. În cazul cel mai fericit, stiinta reda constiincios doar o parte din realitate , acea parte care se refera la aspecte prezente, în domenii materiale, si acestea bine delimitate.
Religia – ce este ea.
A venit acum rândul sa evaluam comparativ religia cu pretentiile ei.
Religia este o ideologie, sau o conceptie de viata, care recunoaste ca fundament: existenta unei puteri supranaturale si nevazute ce controleaza natura, destinul lumii si al omului; si careia omul îi datoreaza ascultare, respect si închinare. La fel ca si stiinta, religia pretinde sa ofere omului cunoasterea . Dar e vorba de un alt tip de cunoastere, diferit de „metoda stiintifica” . În timp ce „metoda stiintifica” aseaza mintea omului ca arbitru, cunoasterea religiei aseaza ca arbitru divinitatea. Ea este cea care reveleaza omului adevarul: despre Dumnezeu, despre lume si despre om.
Divinitatea se afirma pe sine ca autor al creatiunii si al vietii. În aceasta calitate de autor, divinitatea este exterioara naturii si deasupra ei. Ca urmare, si modul în care lucreaza divinitatea este altul decât cel natural: este supranatural . Prin definitie, Dumnezeu este de asteptat sa faca minuni. Altfel n-ar mai fi divin.
Întrucât religia porneste cu divinitatea si lucrarea ei supranaturala, domeniul religiei este miracolul . În crestinism, miracolul nu este un incident exceptional. Dimpotriva, crestinismul se fundamenteaza pe miracol: creatiunea, întruparea lui Hristos, învierea…
Raportul dintre stiinta si religie
La capatul acestei alergari, ne vine usor sa întelegem raportul dintre religie si stiinta:
Stiinta se limiteaza doar la studiul naturii, cu faptele si legile ei stiintifice. În schimb, supranaturalul este dincolo de metoda empirica si de întelegerea stiintifica. Pentru stiinta, miracolele ramân enigme vesnice, pentru ca ele nu se încadreaza în termenii cauzelor naturale.
E ca si cu un ceas, construit ca sa functioneze dupa anumite legi. În conditii de normalitate, ceasul va arata ora exacta. Daca ceasul nu mai functioneaza, legile mecanicii îi descopera ceasornicarului unde e buba. Dar pentru geamul spart, legile ceasului nu pot oferi nici o explicatie, întrucât aceasta se datoreaza unei alte cauze, exterioare si superioare ceasornicului, anume: Gigel care a izbit ceasul de perete.
În acelasi fel, masinaria naturii are legi exacte, pe care stiinta le poate recunoaste. Pe baza lor, stiinta poate prezice cursul normal al evenimentelor. Dar când natura nu se manifesta conform cu normalitatea, stiintei îi lipsesc explicatiile, întrucât are de a face cu alte cauze decât cele intrinseci, proprii masinariei naturii.
Pentru o întelegere corecta, retine ca:
1- Legile stiintifice sunt doar explicatii descriptive ale modului în care de obicei se comporta natura. Ele însa nu constrâng natura sa se comporte doar într-un singur fel.
2- Între faptul stiintific si miracol nu exista în fond nici un antagonism. A spune ca, în cazul unui miracol, legile stiintifice au fost „încalcate”, este gresit. Faptul ca sistemele juridice moderne autorizeaza pe presedinte tarii sa gratieze un condamnat, nu anuleaza în nici un fel autoritatea si exercitiul legii juridice.
Miracolul nu ameninta stiinta, daca ea se multumeste sa fie ceea ce i-a fost dat sa fie: doar una din caile cunoasterii adevarului. Stiinta va fi deranjata de miracol doar atunci când va crede despre sine ca ea e singura „nascatoare de adevar”.
3- Între stiinta si religie nu poate exista nici concurenta, si nici interferenta - la fel cum nu poate exista concurenta între Rapidul de Constanta si Tramvaiul 2 care circula dincolo de zidul garii. Au trasee si destinatii diferite. Tot asa, stiinta se ocupa de sfera naturala , iar religia de cea supranaturala . Stiinta se ocupa de creatiune, iar religia de Creator.
Natura si Scriptura sunt amândoua revelatii ale lui Dumnezeu. De aceea nu pot sa se contrazica.
La data când stiinta parea sa copleseasca ireversibil crestinismul, fizicianul si filosoful Pierre Duhem (1861-1916) scria: „Pretentiile stiintei sunt în mod inerent limitate, asa încât lasa loc altor adevaruri de natura metafizica si religioasa care, prin natura lor, sunt mai cuprinzatoare”.
Întrucât stiinta nu se refera la întreaga realitate în care traim, ci doar la un anumit aspect al ei, si întrucât ca experienta noastra religioasa e tot atât de reala si de fundamentala ca si cea stiintifica, recunoasterea celor doua deopotriva nu poate aduce nici o dauna cunoasterii omului.
Acesta este si motivul pentru care, în 1981, Academia Nationala de Stiinte din SUA, cel mai autorizat for pentru probleme stiintifice, a publicat un Regulament, în care se afirma: „Religia si stiinta sunt domenii separate si reciproc exclusive ale gândirii umane. Prezentarea lor în acelasi context conduce la neîntelegeri în ambele domenii.”
În fond, sunt prietene…
Ciudata afirmatie, mai cu seama stiind ca, de-a lungul vremii, fiecare a dorit sa fie calaul celeilalte. Istoria marturiseste însa ca stiinta n-ar fi aparut în veci daca n-ar fi existat mai întâi religia. Iata ce ne spune filosofia stiintei:
S tiinta nu poate exista si opera decât pe baza unor presupuneri (mai dinainte acceptate) privind lumea naturala. Anume, ca lumea trebuie sa fie:
a.- Rationala - altfel ratiunea noastra n-ar putea fi un instrument de încredere în descoperirea lumii;
b.- Inteligibila - altfel mintea noastra n-ar putea-o sesiza;
c.- Ordonata - altfel informatia din natura n-ar putea fi sistematizata, facând stiinta imposibila; si
d.- Uniforma - guvernata de legi consecvente, fara de care n-ar putea avea loc experimentul stiintific repetabil si masurabil.
Aceste 4 presupuneri nu puteau fi imaginate decât de mintea unui om religios care crede într-o Inteligenta creatoare. Întemeietorii stiintei moderne au fost toti crestini . Ei au pornit de la un crez, de la conceptia unui Creator inteligent si iubitor. În consecinta, ei au presupus ca lumea naturala trebuie sa poarte amprenta atributelor Sale. Astfel ca, daca El era rational, inteligibil, ordonat, legiuitor…, atunci si natura trebuia sa se asemene Lui.
Retine: nici una din cele patru supozitii de mai sus nu poate fi probata. Acestea trebuie mai întâi crezute, pentru ca sa poata aparea stiinta.
Albert Einstein exprima acelasi adevar:
„Religia este impulsul cel mai nobil pentru cercetarea stiintifica. Cel ce nu l-a cunoscut mi se pare mort sau cel putin orb. Recunoasterea existentei a ceea ce este de nepatruns pentru noi; recunoasterea manifestarii Ratiunii mai înalte, fata de care mintea noastra e cu totul primitiva, acesta este adevaratul sentiment religios… Religia consta într-o admiratie umila a Spiritului infinit superior, ce se reveleaza pe Sine în putinul pe care-l putem cunoaste din realitate, folosindu-ne de ratiunea noastra slaba si trecatoare… Convingerea aceasta sta la baza oricarei lucrari stiintifice superioare.
Cunoasterea obiectiva ne ofera instrumente puternice pentru realizarea unor scopuri. Dar scopul ultim al existentei, si dorinta de a-l atinge, trebuie sa vina din alta sursa.”
Si totusi: razboi !?
Da, dar un razboi nedrept, indiferent care din cele doua l-ar provoca. În spatele conflictului fals dintre stiinta si religie sta o neîntelegere: faptul ca ambele abordeaza aceeasi realitate, dar din doua unghiuri diferite , din perspectiva a doua moduri de gândire diferite. “Cea mai mare batalie între crestinism si stiinta moderna”, spunea Cornelius Van Til, „nu se da în jurul numarului mare de fapte, ci în jurul principiilor care controleaza felul în care lucreaza stiinta, a principiilor care interpreteaza faptele. Batalia se duce în domeniul filosofiei stiintei !”
Si, ca si când n-ar fi de ajuns raul acestei confuzii, deasupra ei se opinteste înca un razboi stravechi, de data aceasta unul autentic. Motivul celui de-al doilea razboi însa nu e neîntelegerea, ci orgoliu si intentii oculte. Din totdeauna a existat o pornire împotriva divinitatii. Ideea liberarii spiritului uman de controlul Cuiva superior a alimentat o revolta care-si are obârsia înainte de a se naste stiinta. Iar când stiinta si-a facut intrarea în lume, spiritele libere au si întronat-o ca substitut pentru Dumnezeu .
Generatiile de elevi si studenti au fost îndoctrinate cu presupunerea ca nu exista cauze supranaturale; si ca doar cauzele naturale sunt singurele cauze. Dimensiunea supra-naturalului este ridiculizata. Religia este ostracizata. Dar, pentru ca functiile religioase nu pot fi eradicate, în mod inevitabil stiinta îi ia locul. Teoria stiintifica devine sinonimul pentru „adevar” (de adevar care se ocupa filosofia si stiinta!). Omul de rând se închina docil în fata a tot ce se spune în numele Stiintei. În locul credintei în divinitate, se instaureaza Religia stiintei, Religia naturii, Religia istoriei, Religia omului… În felul acesta, parvenita ca autoritate absoluta si exclusivista, stiinta face loc „scientismului” - încredere nelimitata în metodele stiintelor naturale, care ajung sa fie aplicate în toate domeniile de investigare, chiar si în stiintele pozitive .
Timorati de tirania scientismului, unii savanti credinciosi au încercat o serie de compromisuri, altoind „creationist-teista” cu teoria evolutionista. Asa s-au nascut o serie de teorii–caricatura precum: „creationismul progresiv”; „creationismul naturalist”; „evolutionismul teist”; „evolutionismul deist”… Ba înca si Sfântul parinte Ioan Paul II, în Enciclica din 23 octombrie 1996, declara ca „noile cunostinte ne conduc sa recunoastem ca teoria evolutionista e mai mult decât o ipoteza…”. Cu alte cuvinte, papa sanctifica evolutionismul drept „fapt”, prin care raportul Genezei ramânea doar o „fabula”.
Dar acest din urma razboi nu se stinge prin hibridizarea Scripturii. Se cere sa iesi din imobilismul spectacular si credul si sa cercetezi atent protezele scientismului. Daca esti dispus la aceasta, capitolul urmator îti ofera un stimulent generos.
Abia în 1992, Biserica catolica a admis formal ca sistemul solar al lui Galileo Galilei era corect.
În articolul de fata, notiunea de “stiinta” se refera la stiintele exacte, fara a include “stiintele umaniste”, speculative, ca: istoria, filologia, etnografia, psihologia, sociologia, etc...
„Faptul istoric” se bazeaza pe evidente istorice acurate din punct de vedere al autenticitatii (evidente care pot sa fie cinstite sau necinstite!).
Întelegerea trecutului este domeniul de studiu al arheologiei, paleontologiei, geologiei. Cu privire la trecut, savantul nu poate emite decât ipoteze, sau tentative de explicatie (ipoteza disparitiei dinozaurilor, ipoteza nebulara, ipoteza cauzelor actuale…). Teoriile privind trecutul sunt ipotetice.
“ Este pentru prima data în lume când se furnizeaza dovezi ca atât “homo erectus” (presupusul stramos maimuta-om) si “homo sapiens” (omul modern) au trait în acelasi timp”, spune dr. Schwarcz. „Noile rezultate vor avea un impact semnificativ asupra gândirii stiintifice cu privire la originea omului modern”. Vezi http://www.science.mcmaster.ca/mnr/Main-Page/dating.htm
Termenul folosit de el este „epistemologie genetica”.
Din acest motiv, unii gânditori au postulat „agnosticismul” drept cea mai onesta alternativa. Agnosticii sustin ca, din moment ce nu ai nici o cale de a fi obiectiv, n-ai cum sa cunosti adevarul despre lume si sensul existentei. Pur si simplu, întrebarile sunt sortite sa ramâna vesnic ferecate…
Descoperirea, în 1959, a lui „Homo erectus”, de Louis si Mary Leaky,: apoi descoperirea, în 1964, a „omului de Olduvai” – numit si Homo habilis. Descoperirea, în 1974, a lui „Lucy”, de Donald Johnson, etc…
„Stiintele naturii au dezvoltat metode prin care pot descrie eficient o parte din realitate, dar numai o parte“, scria Martin Federspiel, directorul Planetariului din Freigurg în revista „Der Spiegel” din 29 aprilie 2004, „fapt pentru care stiinta ajunge doar la anumite raspunsuri“. Raspunsuri la întrebari ca: cum de stau laolalta spiritul si materia; sau de ce sunt legile naturii asa si nu altfel, pot fi raspunse doar printr-o corelare a stiintei cu filosofia si teologia.”
În Evanghelie se gaseste „cunostinta mântuirii” (Luca 1:77), iar Mântuitorul spunea ca „viata vesnica este sa (Te) cunoasca…”.
„Metoda stiintifica” merge pe 4 pasi: (a) observatie; (b) formularea unei ipoteze explicative; (c) experimentare predictiilor ipotezei; (d) în cazul confirmarii ipotezei, se formuleaza teoria. Ea construieste din aproape în aproape, bazându-se pe „fapte stiintifice”, „legi naturale” si un „sistem de interpretare” care opereaza cu logica deductiei si inductiei.
Un pestisor poate percepe doar lumea în care traieste. Pentru el, ceea ce se afla dincolo de mediul sau natural (apa), si anume viata terestra, constituie „ supranaturalul ”. Pescuitul – cu totul inexplicabil dupa legile naturale – ramâne pentru el maxima enigma.
Citat în : Religion and Science , de Ian Barbour, capitolul 4, partea II.
Pentru Fizica : Blaise Pascal (1623–1662); Isaac Newton (1642–1727); Cotton Mather (1662–1727); Michael Faraday (1791–1867); James Clerk Maxwell (1831–1879); James Joule (1818–1889); William Thompson, Lord Kelvin (1824–1907)... Pentru Chimie : Robert Boyle (1627–1691); John Dalton (1766–1844); William Ramsay (1852–1916)… Pentru Biologie : Carol Linne (1707–1778) Louis Agassiz Ray, (1807–1873) ; Rudolph Virchow (1821–1902) Louis Pasteur (1822–1895); Louis Gregor Mendel (1822–1884)... Pentru Geologie : Nicolas Steno (1631–1686); Georges Cuvier (1769-1832); William Buckland (1784–1856)... Pentru Astronomie: Nicolaus Copernicus 1473-1543 , Galileo Galilei (1564-1642), Johann Kepler (1571–1630) William Herschel (1738–1822) William Huggins (1824–1910); Edward Walter Maunder , ( 1851 - 1928 )... Pentru Matematica: Blaise Pascal (1623–1662); Isaac Barrow (1630–1677); Isaac Newton (1642–1727); Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646–1716)…
Ernst Haeckel, ucenicul lui Darwin, a luat modelul mecanicist al fizicii clasice în care a aplicat conceptia evolutiei prin selectie naturala a lui Darwin, ca sa produca cu tot dinadinsul o noua cosmologie materialista, o „anti-teologie”.
Stiinte pozitive – sau stiinte umaniste, care sistematizeaza datele comportamentului si culturii umane.
Creationismul teist = conceptia biblica literala.
Lucian Cristescu
|
BluePink 
