Scientism si Religie
Si savant si credincios?
În numarul din septembrie 1999, revista „The Scientific American” publica un sondaj recent cu privire la savantii americani care cred într-un Dumnezeu personal care Se reveleaza pe Sine, care raspunde la rugaciune si care intervine prin miracole. Rezultatul arata ca 40% din savanti au puternice convingeri religioase. Semnificativ este faptul ca acest procent se mentine constant, conform sondajelor din 1914 si 1933, într-o perioada când descoperirile din domeniul stiintelor exacte au fost revolutionare.
Iar revista „Der Spiegel”, în numarul din 29 aprilie 2004, a publicat un articol sub titlul: „Cercetatorii cauta pe Dumnezeu”. Articolul citeaza si marturia vestitului astrofizician de 72 ani, Allan Sandage, laureatul a 9 din cele mai prestigioase premii si medalii internationale de stiinta: „Ca tânar, am fost un ateist militant. Dar cercetarea universului mi-a dovedit ca existenta materiei este un miracol ce nu poate fi explicat decât supranatural“.
La ora actuala, în lume exista peste 150 de institutii si societati de cercetari creationiste, fondate de savanti crestini.
„Om de stiinta” – si totusi „crestin”? Concomitent: maestru al „metodei stiintifice”, dar si credincios în Dumnezeul miracolului? Daca paradoxul ar fi avut o rata statistica nesemnificativa, incidenta s-ar fi pus pe seama duplicitatii. Dar la un procent de aproape jumatate din numarul savantilor, trebuie sa existe o explicatie serioasa.
Sa pornim cu elucidarea întrebarii: Cum împaca un om de stiinta existenta lui Dumnezeu cu stiinta? Este credinta în Dumnezeu contrara stiintei?
Din punct de vedere stiintific, orice afirmatie cu privire la existenta lui Dumnezeu este lipsita de sens, pentru ca lipseste metoda stiintifica pentru determinarea adevarului acestei afirmatii. Exista multe stiinte, corespunzatoare numeroaselor domenii de investigare. Dar nu exista nici o stiinta care sa investigheze divinitatea. Pentru investigarea supranaturalului, mijloacele naturale sunt oarbe. E ca si când ai vrea sa masori presiunea atmosferica cu termometrul… Consecutiv, din punct de vedere stiintific, afirmatiile „Dumnezeu exista” sau „Dumnezeu nu exista” sunt cu totul lipsite de sens.
Immanuel Kant completa logica de mai sus: „Este absurd sa întrebi daca exista Dumnezeu, deoarece notiunea de Dumnezeu include si existenta în Sine. Existenta lui Dumnezeu este o axioma.”
„Daca existenta n-ar fi inclusa în esenta divinitatii”, spunea Spinoza, „doar atunci ai putea spune ca ‚El exista' sau ‚nu exista'. Însa aceasta este o absurditate!”. E la fel de absurd ca si când ai spune: „Un cerc rotund”… caci rotunjimea este inclusa în însasi notiunea de cerc. Un cerc „ne-rotund” este o contradictie!
Temeliile acestea solide din punct de vedere rational, au început sa fie contestate odata cu epoca moderna. Savantul Charles Birch, profesor emerit al Universitatii din Sydney considera ca: „Începând cu secolul 17, odata cu adolescenta fizicii moderne, conceptia despre univers a fost îmbibata si modificata de modelul materialist, mecanicist.” În timp ce fizica deslusea tainele pamântului, ba chiar si al astrelor, noua paradigma nu prea mai lasa loc pentru supranatural. Fizicianul – ucenicul vrajitor – a pus repede pe picioare un sistem care sa explice totul numai si numai prin cauze naturale. Pentru scopuri stiintifice, fiecare fenomen era de asteptat sa aiba o cauza materiala; a postula o cauza ne-materiala, precum o Inteligenta supranaturala, însemna a parasi stiinta si a intra în domeniul religiei. Ori aceasta, pentru materialisti, însemna „a parasi realitatea si a intra în domeniul fanteziei”.
Asa s-a nascut scientismul, stiinta-religie, mama evolutionismului. Ca sistem, evolutionismul s-a aratat cuceritor la prima vedere si a câstigat usor entuziasmul vremii. Numai ca timpul probeaza nemilos orice teza. Daca sistemul materialist, evolutionist, este corect, atunci el trebuie sa desfida orice test si sa ramâna în picioare. Dar daca nu este corect, atunci sistemul va fi sugrumat de însesi descoperirile stiintei.
Este evolutionismul „stiintific”?
Ca sa raspundem la întrebare, trebuie sa pornim cu stabilirea de criterii. Pentru a avea o teorie stiintifica, conforma cu metoda empirica, ea trebuie sa fie îndeplineasca cele doua criterii:
(1) testabilitate – adica sa poata fi supusa unor proceduri testatoare, observabile interpersonal. Experimentele trebuie sa testeze fie direct teoria, fie consecintele derivate din teorie (cu ajutorul logicii si matematicii) . „Experimentul este suprem”. De aceea teoriile care sunt contrazise de experiment sunt nestiintifice.
(2) compatibilitate cu legile naturale – sau conformitate cu legile cunoscute ale naturii. Teorii care contrazic vreuna din legile stiintifice existente se descalifica.
În ce masura îndeplineste evolutionismul aceste doua criterii?
Dovezile: lipsa lor
Prin natura obiectului ei de studiu – originile pamântului si ale vietii – este cu neputinta ca experimentul sa testeze direct teoria. În ce priveste testarea consecintelor care deriva din teorie, evolutionismul se loveste de un vid de dovezi.
a. Schema geologica:
Schema geologica evolutionista afirma ca straturile geologice se succed secvential, pornind de jos, de la „cel mai vechi” spre „cel mai tânar”. Pâna la aceasta data, nicaieri pe pamânt nu a fost gasita „coloana geologica” evolutionista. De regula, toate siturile geologice consemneaza lipsa a peste jumatate din „perioadele geologice”, astfel ca straturile se succed cu goluri inexplicabile sau/si de-a valma. Chiar si Marele Canion Colorado se prezinta cu lipsa a sute de milioane de ani din „coloana geologica”, pentru ca doar 5 din cele 11 straturi geologice mai importante sunt prezente.
b. Transmutatiile
Ca sa înlocuiasca creatiunea supranaturala, Charles Darwin a propus transformarea unei specii din alta inferioara, prin mutatii genetice (transmutatii). Modelul era logic. Trebuia doar sa fie confirmat de fapte.
Ca sa produca dovezile, biologul T. H. Morgan, înca din 1910, a început o serie de experiente asupra musculitei de otet . Experientele s-au dovedit generoase, d e atunci raportându-se cca. 3.000 mutatii. În toate cazurile obtinute (fie ca s-a obtinut musculita fara aripi, musculita neagra, musculita cu aripi curbate, musculita cu picioare sub forma de antena), drosofila a ramas tot musculita de otet. Ba mai mult: de regula, mutatiile s-au dovedit daunatoare, în cel mai bun caz, fara efect. Nici una din ele însa nu a transformat-o într-o super-musca. Experimentul a dovedit ca mutatiile exista doar pentru conservarea si adaptarea mai buna a speciei respective, nicidecum pentru transformarea ei în altceva. Mutatiile nu implica nici inovatie, nici cresterea informatiei genetice. Pâna acum, însa, nici o transmutatie n-a fost dovedita.
c. Verigile lipsa
Schema evolutiva a procesului de devenire, de la materie moarta la om, parcurge 10 etape: protozoare, metazoare, nevertebrate, pesti, amfibii, reptile, pasari, mamifere, maimuta, omul. Pentru nici una din aceste 10 etape nu s-a gasit macar o singura forma de tranzitie.
În schimb, viata apare brusc în stratul cambrian, fara nici un fel de precursori. În acest strat, fosilele sunt extrem de abundente, variate si chiar complexe. Nici o specie de tranzitie nu se gaseste între aceste fosile cambriene, ca de altfel in nici unul din straturile „coloanei geologice”.
Aceste goluri de dovezi face pe savantul evolutionist britanic, Gerald Kerkut, sa afirme: „Orice evidenta în favoarea ideii evolutioniste este foarte limitata si circumstantiala prin natura ei. Filosofia evolutiei este bazata pe presupuneri si în consecinta nu poate fi verificata stiintific.”
Mark Ridley, zoologul universitatii Oxford, marturisea direct: „Nici un evolutionist nu foloseste raportul fosilelor drept evidenta în favoarea teoriei evolutiei si împotriva teoriei creatiunii”.
Iar revista Newsweek comenta: „Dovezile furnizate de fosile ne îndeparteaza de la darwinismul clasic care este predat în scoli. Veriga lipsa dintre om si maimuta este cea mai incitanta din întreaga ierarhie de fiinte-fantoma. În raportul fosilelor, verigile lipsa constituie regula. Cu cât savantii cauta forme de tranzitie mai mult, cu atât mai frustrati devin ei.”
2. Incompatibilitatea cu legile naturale
Daca primul criteriu este nesatisfacut prin absenta evidentelor, cel de-al doilea criteriu este nesatisfacut prin contradictii flagrante cu legile stiintifice cunoscute.
a. Legile termodinamicii.
Legea întâia a termodinamicii statueaza ca „nimic nu se pierde, nimic nu se câstiga, ci totul doar se transforma”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al cauzelor naturale si materiale, energia sau masa nu se creeaza. Ea doar se transforma. Evolutionismul, în schimb, pledeaza în numele stiintei pentru „o aparitie subita a universului, la întâmplare…”
Legea a doua a termodinamicii statueaza „racirea termica a universului”. În alte cuvinte: ca universul organizat tinde sa se dezorganizeze, cautând echilibrul, inertia, un zero absolut; ca niciodata, din întâmplare, materia nu se organizeaza spre planuri superioare, ci ca doar se dezorganizeaza… Evolutionismul însa se fundamenteaza pe cresterea de informatie si auto-organizarea materiei, în salturi catre superior – fapt ce contrazice legea a doua a termodinamicii. Crezul ca haosul, printr-un „Big-bang”, s-a transformat pe sine într-un creier cu 120 trilioane de conexiuni – este o violare a acestei legi. Doctrina ca totul poate sa creasca în organizare, din pura întâmplare, într-un interval de milioane de ani, este acceptabila doar ca un crez religios, nu ca teorie stiintifica.
b. Legea biogenezei
Evolutionismul presupune ca viata a aparut spontan, din materie moarta, printr-o întâmplare absolut fericita; ca substantele chimice lipsite de viata au avut puterea, cel putin o data, sa se combine în mod spontan si sa produca organisme vii. Înca din 1890, Louis Pasteur a combatut decisiv crezul „generatiei spontanee”, formulând legea ca „viata provine doar din viata”. A sustine contrariul este nestiintific.
c. Genetica
La data când evolutionismul era acceptat ca teorie, stiinta naviga pe ape tulburi, ipotetice. Genetica nu exista. Ceea ce i-a frapat pe Darwin, Huxley si Haeckel erau similitudinile morfologice. Argumentele anatomiei comparate la ora actuala sunt rasturnate de genetica. Speciile cu similitudini provin din arii diferite ale plajei ADN-ului . Cca. 80 000 de gene compun cele 23 perechi de cromozomi umani. Comparativ, capsuna contine doar 8% fata de om, în timp ce ceapa contine de 12 ori mai mult (adica 960.000 de gene). Iar amoeba – de 200 de ori mai mult! Genetica consolideaza notiunea de specie distincta, stabila, unica, si contesta transformismul.
Michael Denton, cercetator australian în genetica moleculara, scrie în cartea sa „Evolutionismul – o teorie în criza”: „Ca rezultat al descoperirilor din ultimii 30 ani, la ora actuala stim ca exista nu numai o despartire clara între speciile vii, ci si ca aceasta dramatica despartire este absolut neunificata de nici o forma tranzitionala („verigi lipsa”). Ba mai mult, aceste forme tranzitionale nu numai ca sunt empiric absente, dar conceptual sunt chiar imposibile.”
d. Sistemele ireductibile
Biologii care au fundamentat ortodoxia darwinista au considerat celula drept un bulgare nediferentiat de protoplasma. Organismul (si în special celula) reprezenta pentru ei un „black box”, o cutie neagra – o masinarie care face lucruri minunate printr-un mecanism necunoscut pentru om. Biologul Michael J.Behe explica faptul ca, la ora actuala, biochimistii au ajuns sa exploreze partea dinlauntru al cutiei negre. Si ce au gasit acolo se cheama „complexitate ireductibila”.
Orice om a vazut o capcana de soricei. Ea este construita dintr-o scândurica (1), de care se prinde un arc terminat cu un „ciocan” (2), ce se blocheaza cu o piedica (3), care la rândul ei este conectata la un cârlig cu declansator (4), în care se afla o momeala (5). Daca un singur element lipseste, jucaria nu mai functioneaza. Capcana de soricei este un sistem ireductibil.
La nivel molecular, viata este plina de asemenea sisteme. Cunostintele au devansat atât de mult darwinismul, încât biologii nici macar nu încearca sa explice cum au putut sa apara sistemele ireductibile în mecanismul evolutiei lente.
„Când ma gândesc la ochiul omenesc, ma cutremur”, marturisea Charles Darwin. Ochiul este în stare sa efectueze 100.000 functii separate zilnic. El este un asemenea sistem ireductibil care sfideaza evolutia. Daca ar fi nedezvoltat, ochiul ar fi total nefunctional. Dezvoltarea anatomica gradata a ochiului omenesc este o imposibilitate, datorita multor trasaturi sofisticate care depind unele de altele. Darwin marturisea: “Cum devine un nerv sensibil la lumina ne preocupa azi mai mult decât originea vietii însasi”. Dar nu numai sub aspectul structurii anatomice a ochiului, lucrurile sunt uimitoare, ci si a proceselor biochimice care însotesc fiecare aspect.
Mai întâi, lumina loveste retina. O molecula retinala îsi schimba imediat forma. Aceasta determina o alta proteina, rodopsina, sa-si schimbe forma. Aceasta reactie atrage o a doua proteina, transducin, care la rândul ei se leaga de fosfodiesteraza, o a treia proteina. Aceasta noua molecula formata reduce numarul ionilor pozitivi de sodiu. Rezultatul dezechilibrului de ioni de sodiu din interiorul celulei cauzeaza o încarcatura electrica care este transmisa la centrul optic, pe care computerul creier o interpreteaza – …si noi vedem!
Dar nu exista doar un singur tip de ochi! Exista o sumedenie: de om, de caracatita, de vertebrate, de artropode, de trilobiti… De exemplu, ochiul de trilobit. În timp ce ochiul uman are un singur cristalin, ochiul de trilobit e compus dintr-o multime de lentile duble, pâna la 15.000 lentile separate în fiecare ochi. Miliardele de ani de evolutie lenta nu puteau elabora ceva atât de complex.
Un alt sistem ireductibil este organul de reproducere. Profesorul Howard Peth se întreaba: „Cum ar fi putut organe sexuale feminine si masculine - care se completeaza perfect - sa apara gradat, în paralel, dar ramânând cu totul inutile pâna la completa lor dezvoltare?”
În numarul din 24 februarie, 1984, revista „Discover” readuce în atentie unul din cele mai dureroase mistere ale evolutiei. Dupa doctrina darwinista, supravietuirea speciei este asigurata de adaptare, precum si de transmiterea cât mai eficienta a mostenirii genetice. Dar înmultirea sexuata este o metoda ineficienta si extrem de riscanta. Ea cere o mare cantitate dezordonata de timp si energie. Iar faptul ca înmultirea sexuata înjumatateste mostenirea de informatii genetice a parintelui contrazice principiul biologic de baza al evolutionismului: anume ca scopul principal al organismului este sa transmita progeniturii cât mai multe din genele proprii cu putinta. În contrast cu înmultirea sexuata, reproducerea asexuata este o cale mult mai simpla, mai rapida, mai eficienta cale de reproducere, care permit creaturii sa se replice pe sine fara ajutorul unui semen si apoi sa-i transmita descendentilor toate genele sale. Conform darwinismului, speciile cu înmultire sexuata ar fi trebuit sa dispara demult în fata celor asexuate.
e. Probabilitatea
Evolutionismul considera „sansa”, sau probabilitatea fericita, ca fiind principiul fundamental pentru aparitia vietii cât si pentru salturile evolutive de la un stadiu la urmatorul. Sansa îndeplinirii tuturor conditiilor pentru realizarea unor sisteme ireductibile ca: aminoacidul, celula, organele, organismele homeoterme, reproducerea vivipara, etc… este inimaginabil de infima.
Probabilitatea aparitiei spontane a numai 200 enzime cât este necesar pentru aparitia unei celule primare a fost calculata la 1/10 40.000 . Compara aceasta probabilitate imposibila cu vârsta acceptata a universului în teoria Big-Bangului, de 1/10 17 secunde. Daca ar fi sa acordam fiecarei probabilitati o singura secunda, timpul n-ar ajunge nici pentru realizarea primului pas, de la Anorganic la Organic, cu atât mai putin pentru tot restul de cortegiu de salturi evolutive. Sir Fred Hoyle spunea: „Acest lucru este la fel de ridicol si improbabil ca presupunerea ca un tornado, bântuind un depozit de fiare vechi, sa asambleze un Boeing 747”.
„Matematicienii sunt de acord ca, din punct de vedere statistic, orice probabilitate mai mare de 10 60 este „nula”. Oricare din speciile cunoscute, incluzând chiar si bacteria unicelulara, are un numar enorm de nucleotizi, nu 100 sau 1000. De fapt, o bacterie unicelulara are cca. 3 milioane de nucleotizi, aliniati într-o succesiune foarte exacta si specifica. Aceasta înseamna ca nu exista probabilitate matematica pentru nici una din speciile cunoscute, pentru o aparitie întâmplatoare prin mutatii întâmplatoare”.
„Selectarea la pura întâmplare a proteinelor corespunzatoare, si acestea toate dextrogire, si apoi plasarea lor în secventa specifica într-o molecula, tot prin hazard, ar solicita un numar de 1/10 89190 molecule de ADN (în medie) pentru a oferi o singura sansa de formare a secventei specifice de ADN capabila sa codeze cele 124 proteine. 1/10 89190 de molecule ar cântari de 1/10 89147 ori greutatea pamântului, cantitate suficienta pentru a umple universul de câteva ori. Se apreciaza ca totala cantitate de ADN, necesara pentru codarea a 100 miliarde de fiinte umane, ar putea ocupa un spatiu mic cât o jumatate de tableta de aspirina. Cantitatea de ADN cântarind de 1/10 89147 ori cât pamântul este absurd de mare. Ea doar subliniaza cât de mica este sansa aparitiei unei singure molecule de ADN la întâmplare.”
„Orice încercare de a concepe o teorie evolutionista a codului genetic este zadarnica, întrucât codul acesta este lipsit de functionalitate daca nu este „tradus”, adica daca nu conduce la sinteza proteinelor. Dar masinaria prin care celula traduce codul este alcatuita din aproximativ 70 de componente care ele însele sunt produsul tot al codului!”
Ca sa evite aceste absurditati, stiinta ipotetica propune o serie de alte modele: ca protozoorul initial ar fi fost mult mai simplu decât ne putem noi imagina, bazat pe un alt sistem de auto-replicare decât ADN/ARN; ca universul ar fi existat într-un nesfârsit ciclu de Big Bang si Big Plop, din care în mod fericit, am scapat noi…; sau chiar„pan-spermia” – ca viata ar fi poposit pe pamânt venind din alta parte a universului.
f. Informatia
Evolutionistii nu realizeaza ca, pe lânga domeniul materiei, ei au de a face si cu un al doilea domeniu cel putin la fel de incomensurabil: domeniul informatiei . Aceste doua domenii nu pot fi niciodata suprapuse prin vreun fel de reductionism. Gena este un pachet de informatii, nu un obiect. Modelul de baze perechi din molecula de ADN îi da genei specificul. Dar, atentie, molecula de ADN este mediumul, nu si mesajul. Este ca si cu banda magnetica a casetofonului, care reprezinta suportul material pentru informatia care este cu totul altceva decât suportul dat. Pastrarea acestei distinctii între medium si mesaj este absolut indispensabila pentru clarificarea ideii de „evolutie”. Pentru a explica viata, trebuie sa explicam nu doar originea substantelor chimice, ci si originea informatiei.
Un om este alcatuit din trilioane de celule diferite, organizate într-o masinarie de mare precizie. Fiecare celula are câte un nucleu. Iar fiecare nucleu contine o baza digitala de date care cuprinde mai multa informatie decât toate cele 30 volume ale Enciclopediei Britanice.
Toate fiintele depind de relatia activa dintre moleculele de acid nucleic mostenit – ADN – si moleculele de proteine, materialul de constructie. Ca sa produca proteine, fiintele vii se folosesc de secventele de ADN prin care îsi aliniaza o secventa corespunzatoare de grupe de aminoacizi. Dar în mod natural, ADN-ul si proteine reactioneaza contrar acestei ordini, în sensul distrugerii sistemului viu. Dupa cum fosforul, sticla si cuprul nu se cauta ca sa formeze automat o structura numita „televizor”, decât numai daca sunt aranjate de o inteligenta exterioara lor, tot asa ADN-ul si proteina ajung sa intre într-o relatie constructiva numai daca sunt controlate de o informatie exterioara lor.
Nucleotidele esentiale pentru construirea de molecule de ARN si ADN cer conditii radical diferite pentru asamblarea lor. Citozina si uracilul ARN-ului au nevoie de temperaturi de fierbere a apei, în timp ce adenina si guanina au nevoie de temperaturi de înghet. În conditii naturale, cele patru elemente de constructie nu se pot în veci corela singure, în acelasi loc si în concentratii adecvate.
Asamblarea celei mai simple componente care sta la baza vietii, integrând aminoacizii – care sunt levogiri - cu zaharurile nucleotide - care sunt dextrogiri - nu poate avea niciodata loc „in vitro” , decât „in vivo”. Pentru a se produce combinatia, este nevoie de participarea unei enzime, ea însasi o proteina care trebuie sa fie codata genetic pentru o operatiune specifica.
Problemele pe care le ridica macro-cosmosul nu sunt nici ele mai mici sau mai putine decât problemele micro-cosmosului. Andreas Tammann, profesor de astronomie la Universitatea din Basel era citat de revista „Der Spiegel” astfel: „Universul este atât de incredibil de bine construit, încât trebuie sa fi fost planificat. Daca, de exemplu, densitatea materiei în momentul Big-bang-ului ar fi fost cu numai o 0,10 40 -ime mai mare, la scurt timp universul s-ar fi prabusit.“
Iar savantul în fizica particulelor, John Polkinghorne, distins cu premiul Templeton pentru anul 2002, scria: „ Daca puterea gravitatiei, sau sarcina unui electron, sau masa unui proton… ar varia cu numai foarte putin, n-ar exista nici atomi si nici stele si nici viata! Extrem de finul acord al legilor naturii ma conduce la concluzia ca în spatele naturii nu se afla întâmplarea, ci un proiect inteligent”.
Creationismul biblic se mai cheama si “Teoria destinului inteligent” . O credinta a bunului simt socoteste ca numai o Inteligenta putea sa sfideze tiparul simplist evolutionist al unei „cea mai sigura si adaptata solutie” si sa diversifice o pera sa atât de creator, încât: la cele 457 specii de rechini, exista si reproducerea ovipara, si cea vivipara , cât si una ovo-vivipara; serpii sunt ovipari, nu si viperele: ele nasc puii vii; exista patru tipuri de aripi cu patru tipuri de zbor ... Natura este marturia unui spirit creativ nelimitat.
Iar peste toate: para-conformitatile
La toate problemele pe care le ridica „testabilitatea” evolutionismului cât si „conformitatea lui cu legile existente”, se adauga un dosar voluminos si în continua crestere de dovezi contrare. Vrând sa le diminueze importanta, evolutionistii le-au denumit „para-conformitati”, termen de acoperire pentru evidentele care nu se încadreaza în modelele „stiintifice”. Exemplele de mai jos nu constituie nici totalitatea, si nici lista reprezentativa a celor mai graitoare para-conformitati. Ele reprezinta doar cazuri care mi-au fost la îndemâna, suficiente ca sa dea o idee privind problemele care confrunta evolutionismul.
1. Para-conformitati în datare:
(a) Datarea rocilor – Dr. Gary Parker prezentase pentru o datare oarba niste mostre de roci vulcanice din insula Hawaii. Ele au fost datate pentru o vârsta între 164.000.000 – 3.000.000.000 ani. În realitate, eruptia vulcanica se produsese în anul 1801.
(b) Carbonul de origine organica – a fost detectat în toate rocile, chiar si în cele mai în vârsta roci descoperite pe pamânt. Nu exista nici o dovada ca ar fi existat vreo epoca când sa nu fi fost viata pe pamânt. Asta face ca originea vietii sa fie împinsa dincolo de orice model geologic ipotetic.
(c) Datarea cu C 14 – Spectrometrul acceleratorului de masa, o tehnica de datare radiometrica sensibila, a identificat în unele straturi de carbune cantitati de Carbon radioactiv (C14) care indica o vârsta de cca. 40.000 ani si nu cca. 300 milioane de ani. Rata de producere a C14 în atmosfera depaseste rata de înjumatatire cu cca. 30%. Iar atunci când aplicam si acest indicativ, datele materialelor organice datate se restrâng la intervalul de pâna la 10.000 ani.
La 10 august 1990, un os de Alosaurus (dinozaur) a fost supus testului C14, în laboratoarele Universitatii din Arizona, fara sa se precizeze ce reprezenta el. Testul l-a evaluat la 16.120 ani, în timp ce este presupus ca dinozaurii au existat cu 140 milioane ani în urma. Daca mai adaugam si faptul ca ratia de C14 este mult mai mare în atmosfera ca acum câteva mii de ani, atunci Alosaurul probabil ca a trait cu 6,000 – 10,000 ani în urma.
Evidentele acestea disconfortante pentru savantii evolutionisti sunt rezolvate în mod original: „La un simpozion de preistorie în Valea Nilului, un faimos coleg american, profesorul Brew, a sumarizat atitudinea comuna între arheologi fata de datarea cu Carbon 14 astfel: ‚Daca o datare cu C14 sustine teoria noastra, atunci o introducem în text. Daca nu o contrazice cu totul, o punem în nota de subsol. Iar daca nu se încadreaza nicidecum în schemele noastre, o ignoram pur si simplu'.”
2. Para-conformitati în structura geologica
(a) Straturi geologice aberante - Masivul precambrian Lewis, localizat în parcul national Glacier, care se desfasoara din Montana (SUA) pâna în Alberta (Canada), pe distanta de 217 km, cu o latime de 56 km si profunzime de 5 km, poarta stratul precambrian (estimat la cca. 4 miliarde ani) chiar deasupra stratului mai „recent” cretacic (de cca. 80 milioane ani).
H eart Mountain – care flancheaza parcul Yellow Stone – este alcatuit din roca paleozoica (ordovician, devonian), ce se ridica deasupra stratului eocen, presupus cu 250 milioane ani mai tânar. Linia de separare a straturilor paleozoic de eocen este lina si normala, cu lipsa oricaror semne de fracturi si deranjari stratigrafice.
În canionul Crazy Cat din Texas, stratul geologic ordovician (cca. 500 milioane ani) se afla imediat deasupra cretacicului (cca. 70 milioane ani), fara nici un indiciu de rasturnare accidentala.
Sheep din Wyoming (SUA) – poarta în vârf un strat calcaros din paleozoic (cca. 400 milioane ani). Contrar schemei geologice, ele sunt urmate, spre adânc, de sedimente jurasice (cca. 170 milioane ani), apoi de straturi tertiare (cca. 60 milioane), pentru ca apoi sa urmeze un alt val profund de calcar paleozoic (din nou 400 milioane ani).
Muntele Glarus din Elvetia, în loc sa fie stratificat conform ordinii din manualul de geologie (de jos în sus): permian… jurasic… eocen, dovedeste pe o lungime de 33 km o inversare spectaculoasa, având eocen la baza (cca. 50 milioane ani), urmat de jurasic (cca. 200 milioane) si terminând cu permian (cca. 280 milioane ani), fara a indica striatii sau semne de rasturnare. Ce forta din lume ar fi putut rasturna frumusel si fara s-o ravaseasca o masa geologica de 34 km adâncime?
În regiunea Baltica, straturile din pleistocen (cca. 2 milioane ani) zac direct pe fosile din straturi cambriene (cca. 520 milioane ani). Între ele, schema evolutionista plaseaza un gol necrutator de cca. 500 milioane de ani!
(b) Fosile „de legatura” – Un arbore polistratic fosil, Lycopodium clavatum , înalt de 40 metri, a fost gasit strabatând diferite straturi sedimentare care însumeaza, dupa schema evolutionista, cca. 300-400 milioane ani.
3. Para-conformitati în domeniul fosilelor
(a) Fosile în straturi gresite – La 1982, se listau peste 200 de fosile majore para-conforme fata de stratul geologic în care se gaseau.
În 1970, în valea Guryul din Casmir, s-au descoperit brahiopode din epoca permiana (cca. 280 milioane ani) în acelasi strat sedimentar, amestecate cu pelecypode din epoca triasicului inferior (cca. 200 milioane), cu toate ca teoria geologica evolutionista cere ca acestea sa fie separate de zeci de milioane de ani.
Fosile de pasari obisnuite au fost gasite în straturi geologice aflate sub stratul cu vestitul Arheopterix . E de precizat ca Arheopterix n-avea în nici urma de solzi (asa cum apare în desene din manualele scolare), ci doar pene, ca suratele pasari.
În straturi cambriene si chiar precambriene a fost descoperite depuneri de polen, evidente disconfortante pentru teoria evolutionista, care prevede aparitia florilor cu cca. 100 milioane de ani mai târziu.
(b) Fosile vii – Conform evolutiei, fosilele trebuia sa se fi stins si sa nu convietuiasca laolalta cu formele de viata contemporane. Si totusi, ele exista, spre nedumerirea evolutionistilor. De exemplu, graptolitii – animale coloniale marine, frecvent identificate ca fosile în straturile de la baza coloanei geologice. Ele au fost considerate disparute. Recent, au fost identificate în Oceanul Pacific graptoliti (Cephalodiscus graptolitoides), ale caror similitudini cu fosilele preistorice sunt atât de evidente, încât e greu sa le clasifici altfel decât ca niste „fosile vii”.
Apoi mai exista animale ca: Limulus, T uatara, Triops, Coelacanthus, gândaci, furnici, termite, urechelnita, etc…; si plante ca Magnolia, Gingko, nucul, artarul, vita de vie, smochinul, palmierul, feriga, coada calului, etc…
(c) Verigile lipsa fosile – Exista cca. 250.000 specii fosile care au fost clasificate. Dar niciuna din ele nu este o veriga lipsa, ci toate se încadreaza în specii distincte.
(d) Oameni moderni, prezenti în preistorie –
În 1968, la Antilope Springs, Utah, în inima unui strat cambrian cu trilobiti (cca. 550 milioane ani), s-au identificat urme de sandale de adult împreuna cu cele ale unui copil. Ironia soartei face ca sandaua sa calce peste doi trilobiti, zdrobindu-i partial.
Într-un strat triasic (cca. 225 milioane ani) a fost identificata o pingea de pantof fosilizata. Pingeaua de masura 13 poarta semnele unei duble cusaturi, iar partea din dreapta e mai uzata decât cea din stânga
În zona lacului Managua, din Nicaragua, se gasesc urme de picior uman alaturi de unelte, îngropate sub 11 straturi de roci compacte. Straturile au fost datate la 200.000 ani vechime, în timp ce testul de C14 a masurat doar 3.000 ani pentru obiectele produse de mâinile omului.
În iunie, 1934, Max Hahn a scos la lumina, în vecinatatea orasului London din Texas, un ciocan de 15 cm, îngropat în roca dura dintr-un strat cretacic.
În 1971, au fost excavate în Dakota Sandstone, zece scheletele perfect conservate de om modern care se aflau sub 20 metri de roca sedimentara compacta, datând din Cretacicul timpuriu (cca. 140 milioane ani). Calciul din osemintele este în parte înlocuite cu malahit (minereu verde).
La 9 septembrie 2000, noi urme umane alaturi de urme de dinozaur au fost descoperite în vechea albie a râului Paluxy, în apropiere de Glen Rose, Texas. În trei locuri, pasii omului calca clar drept în urma de dinozaur, înlaturând orice supozitie de fals.
În acelasi strat cu urmele de dinozaur, s-a gasit o urma de palma umana imprimata în roca cretacica, atât de exacta încât i se disting particularitati ale degetului gros, ale striatiilor palmare dintre degetul gros si aratator, ca si urmele degetului mijlociu penetrat în lutul pietrificat.
În cel putin 28 de cazuri, au fost gasite fosile umane în straturi inferioare celor cu fosile de dinozaur.
În 1929 a fost gasit un schelet de mastodont în Ecuador. De jur împrejurul lui se aflau urmele unui foc urias – ca pentru a fi rumenit si mâncat de vânatori – împreuna cu cioburi de oale pictate si alte articole ale civilizatiei umane. Descoperirea a fost datata ca apartinând secolului 2-3 d.Hr.
În 1963, Don Johanson, descoperitorul australopitecului „Lucy”, a gasit într-un strat inferior lui Lucy o fosila pe care a numit-o „homo habilis”. Necazul este ca acest homo habilis este mai „evoluat” decât fosilele de deasupra.
Între 1976-1978, echipa de paleontologi ai lui Mary Leakey a descoperit în regiunea Laetoli, Tanzania, urme de picior uman în acelasi strat „fosil” cu Lucy, drept care evolutionisti au pretins ca ele au fost lasate de fiinte de tip Lucy. În schimb, podologii si medicii care au investigat dovezile au ajuns la concluzia ca ele apartin 100% omului modern. Chiar si paleontologii recunosc ca „de fapt, urmele acestea nu se deosebesc aproape deloc de cele ale omului modern.”
Si tot asa mai departe…
A reusit oare arhiva de „para-conformitati” în continua îmbogatire sa dezarmeze pe scientistii materialisti? Nu cred. „Ratiunea este flexibila la orice…” – spunea Blaise Pascal. Iar o minte nedispusa sa-si revizuiasca convingerile va continua sa gaseasca tot felul de explicatii logice si fanteziste, numai ca sa eludeze întâlnirea cu Dumnezeu – o întâlnire care cere un pret scump: independenta spiritului, un stil de viata libertin, strain de principiile neprihanirii. Pentru aceasta ratiune, darwinismul însusi tot „evolueaza”, ajungând în ipostaze noi ca „teoria mutatiilor rapide”, „teoria simetriei radiale”, „teoria echilibrului punctual”…
„Evolutia a devenit o religie stiintifica. Aproape toti savantii o accepta si multi sunt gata sa modifice observatiile lor, numai pentru a se potrivi cu ea”.
Fiecare însa alege pentru sine. Dupa atâta argumentare, ajunsi la o rascruce de drum, ai de luat o decizie privind întrebarile fundamentale „Cine suntem? De unde venim? Încotro ne ducem?”. Fie:
Alternativa 1. ca „Materia si mintea au aparut spontan din nimic”
Alternativa 2. ca „O materie eterna a creat mintea”
Alternativa 3. ca „O minte eterna a creat materia”
Sa nu uiti, însa, ca indiferent pentru care din cele trei alternative vei opta, alegerea ta va înrâuri destinul tau, cel de acum si cel vesnic.
Articolul era intitulat „Scientists and Religion in America”.
Schema sau “coloana” geologica arata astfel:
• Precambrian - cca. 4.650.000.000 – Formarea pamântului
- Hadean
- Arhean
- Proterozoic . Plante unicelulare, alge…
- Fanerozoic:
- Paleozoic:
- Cambrian – cca. 570.000.000. Trilobiti, moluste
- Ordovician – cca. 500.000.000. Pesti
- Silurian – cca. 430.000.000. Plante si animale vasculare
- Devonian – cca. 395.000.000. Insecte si amfibii.
- Carbonifer – cca. 345.000.000. Reptile.
- Permian – cca. 280.000.000.
- Mesozoic:
- Triasic – cca. 225.000.000. Dinosauri, mamifere.
- Jurasic – cca. 195.000.000. Pasari
- Cretacic – cca. 136.000.000. Primate. Plante eflorescente
- Cenozoic:
- Tertiar – cca. 65.000.000 (Paleocen, Eocen, Oligocen, Miocen, Pliocen). Mamifere carnivore si ierbivore.
- Cuaternar – cca. 2.500.000 (Pleistocen, Recent). Omul.
Walter T. Brown, In the Beginning (1989), p. 15.
Sunt prezente straturile cambrian, urme de devonian, carbonifer si permian, lipsind straturile ordovician, silurian, triasic, jurasic, cretacic, tertiar si cuaternar.
Drosophila melanogaster
Despre fosile si hominide am rezervat un alt spatiu de discutie.
Mark Ridley, "Who Doubts Evolution?" New Scientist, Vol. 90, June 25, 1981 , p. 831.
Newsweek, 3 noiembrie 1980.
Cromozomii la speciile animale: 8 musculita Drosofila; 18 canarul; 24 fluturele; 34 - zebra; 78 gaina; 172 porumbelul; 38 tigrul; 40 soarecele; 64 – porcusorul de Guinea; 40 porcul; 46 omul; 48 maimuta; 54 oaia; 50 bivolul; 60 vaca; 62 magarul; 64 calul; 76 pisica; 78 câinii; 84 rinocerul.
Iar la vegetalele: 20 porumbul ; 24 rosiile; 28 grâul; 48 cartoful; 66 pepenele verde; 52 Floarea de colt, etc…
Articolul se intituleaza “Why sex?”, cu subtitlul: “Sexul este misterul singular cel mai important si cel mai intrigant al evolutiei.”
I. L. Cohen, Darwin was Wrong (1984), p. 205.
R.L. Wysong, The Creation-Evolution Controversy, p. 115.
Michael Pitman, Adam and Evolution (1984), p. 147
Levogir si Dextrogir: Izomeri optici a unei substante. Moleculele au o structura spatiala care deviaza lumina fie spre stânga (levogiri), fie spre dreapta (dextrogiri).
“in vitro” - în conditii anorganice, de laborator. „In vivo” – în conditii reale, de viata.
Intelligent Design Theory (engl).
Ovipari – se înmultesc prin oua. Vivipari – nasc pui vii.
Reptile (pterodactilii), pasari, mamifere (liliacul) si insectele.
T. Save-Soderbergh si Ingrid U. Olsson, în volumul "C-14 Dating and Egyptian Chronology," ”Radiocarbon Variations and Absolute Chronology”, ed. *Ingrid U. Olsson (1970), p. 35.
Pe româneste: chiedicuta sau piedicuta .
În schema evolutionista, Arheopterix este considerat a fi veriga de legatura dintre reptile si pasari.
Victoria Institute , 1948, 80:21-22.
Logica nu este adevar. Logica este doar „gramatica” gândirii corecte, nu gândirea corecta însasi. Chiar si minciuna se foloseste tot de „logica” pentru a fi credibila!
H. Lipson, “A Physicist Looks at Evolution,” Physics Bulletin 31 (1980), p. 138
Alternativa 1. este contrazisa de prima legea a termodinamicii. Alternativa 2. este contrazisa de a doua lege a termodinamicii. A treia alternativa nu poate fi nici contrazisa, nici aprobata de stiinta, întrucât – vizând domeniul supranaturalului – ea pur si simplu depaseste sfera de studiu a stiintei.
Lucian Cristescu
|
BluePink 
