| |
Roadele credintei
Actele savarsite din inima sunt roadele credintei. Profetul nostru Muhammad - pacea fie cu el! - a rezumat aceasta problema in maniera cea mai elocventa si precisa in urmatorul hadith: “Adorati-L pe Allah ca si cum L-ati vedea; daca voi nu Il vedeti, El va vede cu siguranta!”
Pomenirea lui Allah (dhikr)
Dhikr este primul si cel mai important rod al credintei. Imi aduc aminte ca am citit despre o persoana foarte pioasa, care o data si-a intrebat unchiul - o persoana, de asemenea, pioasa si evlavioasa, de care a fost nedreptatita: “Unchiule, ce trebuie sa fac pentru a deveni ca tine?” Unchiul a raspuns: “Spune-ti de trei ori pe zi urmatoarea fraza:" Cu siguranta Allah ma priveste, cu siguranta Allah ma vede”. El a facut astfel timp de o saptamana, apoi unchiul sau i-a cerut sa repete fraza de trei ori pe zi, dupa fiecare rugaciune, timp de inca o saptamana, iar in cele din urma l-a sfatuit sa-si repete aceasta din toata inima, dar fara a o pronunta. Dhikr este subiectul din Sfantul Coran care ne capteaza maximum de atentie. Nici un alt subiect nu a fost atat de mult subliniat in Cartea Sfanta ca dhikr si nici o persoana nu a fost atat de laudata si pretuita de catre Atotputernicul in Sfantul Coran ca aceea care ramane fidela fata de dhikr.
Din punct de vedere lingvistic, cuvantul “dhikr” are doua intelesuri: pomenire (dhikr) cu inima si pomenirea (dhikr) cu limba. El a fost utilizat cu ambele intelesuri in Sfantul Coran. Observati urmatoarele versete in care dhikr este utilizat in sensul a ceea ce se rosteste cu inima: "...eu am uitat pestele. Si nu m-a facut sa uit si sa nu-ti mai pomenesc de el decat numai Seitan" (18:63). Adica "sa-mi amintesc de el si sa-mi treaca prin minte.
"...Adu-ti aminte de harul meu asupra ta si asupra nascatoarei tale, ..." (5:110)
"O, voi, cei care credeti! Aduceti-va aminte de binefacerile lui Allah asupra voastra!" (5:11). Iar in sensul readucerii aminte prin cuvinte:
"Si pomeneste-l in Carte pe Avraam" (19:41).
"Pomeneste in Carte [Coranul] si de Maria, ... " (19:16).
"Pomeneste si de mine stapanului tau!..." (12:42)
"...rostind asupra lor [animalelor dresate] numele lui Allah!" (5:4)
Astfel, daca doresti sa fi considerat ca facand parte dintre aceia care au gandul la Allah intotdeauna, trebuie sa ti-L aduci aminte pe Allah din strafundul inimii si cu puterea inteligentei tale. Eforturile tale in aceasta directie vor fi reflectate in comportamentul tau, oriunde te-ai afla; in singuratate, in compania prietenilor, la piata, in timp ce te plimbi si in orice dispozitie te-ai afla. Nu trebuie sa faci nimic ce nu este acceptat de catre Allah. Orice sarcina indeplinesti trebuie sa fie cu intentia de supunere fata de Allah si retinerea de la actele interzise trebuie sa fie, de asemenea, in supunere fata de Allah, iar toleranta fata de ce este legal trebuie facut cu intentia de a obtine rasplata de la Allah. Daca ai doua drumuri intre care trebuie sa alegi, trebuie sa urmezi calea cea mai apropiata de Rai si mai indepartata de Iad. Daca comiti un pacat si iti dai seama mai tarziu, trebuie sa regreti si sa-ti ceri iertare pentru el. "Aceia care au frica [de Allah], cand ii atinge ceva rau din partea lui Seitan, isi aduc aminte si iata cum ei vad [primejdia]." (7:201)
Cea mai buna cale de a-L pomeni pe Allah este cu ajutorul limbi si in prezenta inimii, intr-o maniera bine coordonata si sincronizata. Orice cuvant pronuntat cu ajutorul limbii, in timp ce mintea este preocupata de alte ganduri, devine un discurs gol. Un vanzator ambulant de prajituri, ce repeta continuu “Allah este generos”, nu se gandeste sa-L pomeneasca pe Allah, ci doar vrea sa atraga atentia asupra prajiturii, pe care o are de vanzare. Uneori, ceea ce este pronuntat cu ajutorul limbii poate constitui un pacat, ca in cazul unei persoane ce pronunta numele lui Allah in timp ce consuma bauturi alcoolice, sau in cazul in care numele lui Allah este pronuntat, de catre o cantareata, in cantece ce exprima sentimente vulgare. Acestea sunt acte de blasfemie. Cea mai buna forma de dhikr este recitarea versetelor din Sfantul Coran, ca in cazul ingenuncherii si prosternarii din timpul unei rugaciuni, iar cea mai buna forma de dhikr este asa cum a fost relatat de catre Profetul nostru - pacea fie cu el!
Referitor la ceea ce azi se cunoaste sub numele de adunare de dhikr, aceasta nu este permisa de catre Islam. Savantul Ibn Abidin a afirmat in comentariul despre bine - cunoscutul tratat
“Ad-Durr al-mukhtar” de Imam Abu Hanifa - ca astfel de forme de dhikr, cunoscute de savantii nostri drept dans, datorita seriei de miscari si melodii ca si unor exclamatii nelamurite ca “ah” etc.... sunt interzise in cazul altor persoane decat cele ce au pierdut controlul datorita unor stari de extaz. Dar in cazul in care considera aceasta forma de dhikr drept una legala, poate fi acuzat de comiterea unui act de blasfemie.
Intre teama si speranta
Printre formele de pomenire ale lui Allah sunt teama de pedeapsa Sa si speranta iertarii Sale. Trebuie sa ne aducem intotdeauna aminte ca Allah este hotarat in decizia de pedeapsa. O constientizare de acest fel va induce in noi teama si ne va face sa reflectam in legatura cu indurarea si marinimia Sa; aceasta ne va da speranta. O inima ce nu simte altceva decat teama va spera mai putin in mila lui Allah. "Nu-si pierde nadejdea in indurarea lui Allah decat neamul de necredinciosi!" (12:87)
O persoana ce traieste cu speranta in inima se poate simti in siguranta fata de ceea ce i se pregateste. Referitor la aceste persoane, Allah Atotputernicul spune in Sfantul Coran: "Dar nu se poate socoti la adapost de viclenia lui Allah decat neamul celor pierduti!" (7:99)
Am mentionat mai devreme ca nu este nici o asemanare intre Creator si creaturi. De aceea, teama fata de Creator nu este aceeasi cu teama fata de creaturile sale. Ai-e teama de leu, atunci cand esti singur si nu ai nici o arma; esti ingrozit, cand vezi leul adulmecand si aratandu-si dintii. Dar teama fata de Allah este cu totul altfel, deoarece ai putea chiar sa te salvezi de pericol, cand leul ataca. Dar ceea ce constituie vointa lui Allah, Stapanul tuturor fapturilor, nu poate fi respins.
Iti este teama de niste inundatii violente si intri in panica pentru ca poti fi luat de torent. Dar aceasta teama nu este ca teama fata de Allah, cel care a cauzat inundatiile si care, daca El doreste, poate opri inundatiile, facand totul sa se usuce, sau poate cauza din nou inundatii; este posibil sa scapi de inundatii, in schimb nu poti scapa de pedeapsa lui Allah, cand aceasta are loc.
Ti-e teama de boli, lovituri ale soartei, pierderea celor apropiati si dragi, pierderi materiale etc. Dar toate aceste temeri nu se compara cu teama fata de Allah, cel Atotputernic si Atoatestiutor. Daca El vrea, te poate supune la greutati extreme, iar daca vrea, te poate cruta. Nici o creatura nu te poate vindeca de nici o boala cauzata tie de catre Allah. De aceea, un musulman ar trebui sa aiba atat teama, cat si speranta. O astfel de atitudine este vizibila in rugaciunile noastre, cand spunem cuvintele “Allah cel Milostiv, cel Indurator”, iar apoi rostim “Stapanul Zilei Judecatii”. Majoritatea musulmanilor din zilele noastre iau mai mult in considerare speranta si iertarea decat teama si pedeapsa.
Cu toate acestea, pentru un musulman nu este de-ajuns sa-si indeplineasca tot ce i-a fost scris si sa se abtina de la ceea ce ii este interzis de catre Atotputernicul. El trebuie sa se straduiasca mai mult si sa aspire la un loc in Rai. In caz contrar, va fi ca acel student care reuseste doar sa se strecoare prin examene, fara sa reuseasca sa ia nota dorita sau vreun premiu.
Increderea in Allah (Tawakkul)
Allah Atotputernicul spune in Sfantul Coran:
"...Daca voi credeti in Allah, incredeti-va in El, ..." (10:84).
"...Allah ii iubeste cu adevarat pe cei care se incred [in El]." (3:159).
Care este intelesul si semnificatia cuvantului Tawakkul? Am afirmat mai devreme ca Allah a creat si lucruri bune si lucruri rele si randuielile pe care El le-a emis pentru Univers contin mijloacele pentru a se intampla atat ceea ce este bine, cat si ceea ce este rau. Trebuie oare sa fie interpretat Tawakkul ca o abandonare a mijloacelor? Printre sufii (mistici) s-au aflat unii care au considerat Tawakkul ca o abandonare a mijloacelor. Astfel, in loc sa munceasca pentru a-si castiga existenta, ei ar fi dorit sa obtina mijloacele de trai fara vreun efort. Daca careva dintre ei se imbolnavea, era lasat de capul sau, fara vreun ajutor medical, deoarece ei sperau in vindecare fara medicamente; ei ar fi capabili sa calatoreasca prin vitregia desertului, fara a-si lua vreo provizie de hrana sau apa, caci ei considera ca vor fi inzestrati cu toate cele necesare existentei fara a depune nici un efort. Din acelasi motiv, al asteptarii ajutorului divin, ei nu au incercat sa dobandeasca cunostinte1. O astfel de atitudine este fara indoiala in contradictie cu Calauzirea Divina. Allah spune in Sfantul Coran: "... raspanditi-va pe pamant si cautati harul lui Allah!" (62:10). Si Profetul nostru - pacea fie cu el! - ne-a indemnat sa cautam cunoasterea: “A cauta cunoastere este o datorie”. Oricine renunta la cautarea cunoasterii, considerand ca aceasta ii va veni de la sine, va merge impotriva Calauzirii Divine si a ceea ce este inerent caracterului uman. Profetul ne-a sfatuit, de asemenea, sa luam medicamente cand suntem bolnavi si sa luam cu noi provizii atunci cand calatorim. Exista oameni care traiesc doar pentru prosperitate materiala si-si directioneaza vietile, avand acest tel. Alti oameni considera ca “mijloacele pot justifica rezultatul” si ca numai cu ajutorul mijloacelor se obtin rezultate logice; o asemenea presupunere ar fi in contradictie cu realitatea, deoarece de multe ori nu se obtin rezultatele dorite, in ciuda faptului ca dispunem de mijloace. De exemplu, doi pacienti din aceeasi sectie a unui spital primesc acelasi tratament de la medicul ce le-a fost repartizat la amandoi, dar unul moare, iar celalalt supravietuieste si se reface. Un agricultor isi poate utila ferma cu cele mai moderne unelte, poate semana cele mai bune seminte si poate utiliza cel mai scump ingrasamant, dar iata ca un curent de aer rece sau cald, sau o seceta cumplita ori inundatii puternice pot face tot efortul sau inutil. De aceea, “cauza” singura nu poate produce “sfarsitul”, “efectul” si nici nu trebuie neglijate “mijloacele”. Calea cea buna este de a urma Calauzirea Divina. Trebuie sa facem uz de toate mijloacele aflate la indemana si sa ne rugam lui Allah sa ne dea rezultatele dorite. Legati camila si lasati in seama lui Allah siguranta acesteia; va pregatiti bine pentru examen si aveti incredere in Allah, rugandu-va Lui pentru succesul vostru! Acesta este adevaratul Tawakkul - increderea in Allah. De aceea, Tawakkul nu trebuie inteles ca neglijarea mijloacelor, nici ca neluarea in seama a randuielilor stabilite de catre Allah pentru Univers si nici ignorand faptul ca Singur Allah va dispune ce este bine si ce este rau.
Fara mijloace nu putem realiza nimic din cele propuse, iar implicarea mijloacelor pe care le avem la dispozitie inseamna supunere fata de Allah. Dar nu este suficient sa ne bazam doar pe mijloace, deoarece rezultatul este in mana lui Allah. De aceea, o persoana cu reala incredere in Allah va implica toate mijloacele legale aflate la dispozitie in scopul atingerii telului sau si va crede cu toata convingerea ca Allah este cel care garanteaza succesul.
Aducerea de multumiri
Aducerea de multumiri reprezinta sensul multumirii cu orice ti-a fost harazit, chiar daca Allah ti-a dat sau nu. Allah spune in Sfantul Coran "...cel care aduce multumire nu aduce multumire decat pentru sine..." (31:12).
"...Allah ii va rasplati pe cei multumitori" (3:144).
Aducere de multumiri este, de asemenea, un rod al credintei, un efect al credintei ca orice va vine sau vi se intampla provine de la Allah. In mod obisnuit, ne exprimam recunostinta fata de o persoana care ne-a facut un bine, chiar daca acea persoana nu este decat un mijloc viu prin care Allah ne-a dat acel bine. Noi avem sentimentul ca nu ne-am indeplinit datoria, daca nu ne exprimam recunostinta fata de acea persoana. Astfel, ce putem spune despre recunostinta noastra fata de Allah, care ne-a inzestrat cu simtul auzului, vazului si cu functiile tuturor organelor noastre; pe langa faptul ca ne-a dat sanatate si siguranta si o tara in care sa traim etc. Binecuvantarile Lui asupra noastra sunt asa de multe incat nu le putem numara si nici tine socoteala.
Omul nu realizeaza valoarea binecuvantarilor lui Allah asupra sa pana cand nu este privat de acestea. O persoana lovita de o puternica durere de dinti va sti cat de mare ar putea fi binecuvantarea in momentul disparitiei durerii. Dar o data cu disparitia durerii, ea uita binecuvantarea. Ne dam seama de binecuvantarea de a fi bogat in momentul in care trecem prin dificultati financiare si cat de nelinistiti si dezgustati devenim daca ne este oprit curentul, iar casa se afunda in intuneric. Dar cand furnizarea se reia, uitam binecuvantarea Sa. Atunci nu este oare necesar sa multumim lui Allah pentru nenumaratele Sale binecuvantari asupra noastra? Trebuie sa-I multumiti prin vorbele si faptele voastre. Vorbele de multumire, pe care cineva le poate repeta adesea, sunt: “Laudat fie Allah... O, Doamne, toata lauda Ai se cuvine numai Aie!“ Recunostinta prin fapte inseamna sa dai altora o parte din bucuriile tale, recunostinta unui om bogat ar fi sa-l ajute pe sarac; o persoana puternica sa ajute una slaba; o persoana ce face parte din autoritati sa fie de partea adevarului si sa sustina justitia, iar daca, de exemplu, savurezi cinci feluri de mancare delicioasa la masa ta in timp ce un vecin de-al tau nu a gasit nici o imbucatura de mancare, ar fi din partea ta un act de nerecunostinta sa nu ii dai vecinului tau flamand o parte din mancarea ta, chiar daca ai repeta de o mie de ori cuvintele: “Laudat fie Allah!”. Recunostinta fata de Allah din adancul inimii tale se va manifesta de la sine prin multumirea cu ceea ce ai primit de la Allah; nu trebuie sa fiti nici nemultumiti si nici avari; si nu trebuie sa invidiati pe nimeni pentru ceea ce i-a dat Allah.
Astfel, o persoana cu adevarat recunoscatoare este cea recunoscatoare din inima; este multumita cu ceea ce Allah i-a dat, ii ajuta pe saraci si pe cei nevoiasi si repeta cuvinte de lauda fata de Allah.
Rabdarea (sabr)
Un musulman se bucura intotdeauna de doua feluri de binecuvantari: daca un noroc se abate asupra sa, el ii multumeste lui Allah pentru aceasta si va fi rasplatit, iar daca o nenorocire se abate asupra lui, el trebuie sa fie rabdator si se va bucura, de asemenea, de o rasplata de la Allah. Rasplata pe care Allah o da unui sarac, care-si suporta saracia cu curaj, va fi egala sau chiar mai mare decat rasplata pentru un om bogat care ii este recunoscator lui Allah.
"Iar Noi ii vom rasplati pe cei care sunt statornici dupa [faptele] cele mai bune pe care le-au savarsit". (16:96)
Viata in aceasta lume nu este un pat presarat vesnic cu trandafiri; trebuie sa fie si necazuri; cineva se poate imbolnavi serios sau poate suferi o pierdere financiara ori poate fi tradat de catre un prieten... etc. Astfel de nenorociri fac parte din viata. Un poet arab spunea:
Viata ti-a adus si multe lipsuri,
In vreme ce tu ai fi vrut sa fie lipsita de toate murdariile si lucrurile respingatoare.
Cel care tanjeste mereu dupa umbrele racoroase ale timpului
Este ca acela care vrea sa vada un taciune arzand in apa.
Allah a spus in Sfantul Coran : "Va vom incerca cu putina spaima, foamete, lipsire de bunuri, de suflete si de roade, dar binevesteste celor statornici" (2:155) Nu exista scapare de probleme si nenorociri. Trebuie fie sa le suporti cu rabdare, fie sa te revolti impotriva lor. Dar revolta ta nu va fi de nici un ajutor; te va face doar mai nefericit. Acesta este primul tip de rabdare.
Al doile tip de rabdare este rezistenta in fata ispitelor: un tanar ar putea observa in jurul sau fete frumoase, umbland arogante incolo si incoace, iar poftele sale carnale pot fi starnite... Dar teama fata de Allah il va face sa-si coboare privirea; poarta spre placerile interzise ii poate fi larg deschisa, dar el refuza sa calce inauntru. Unui salariat i se ofera mita egala cu sase salarii lunare, dar el refuza, desi s-ar putea sa aiba mare nevoie de bani; un student poate avea posibilitatea de a copia subiectele din carte, in sala de examen, dar el se abtine, in ciuda faptului ca si-ar putea asigura succesul in acest mod. Toate aceste acte de abtinere reprezinta rabdare.
Ceea ce este interzis este totdeauna cel mai dorit lucru; dar persoana care poate ajunge la ceea ce este interzis, si totusi se abtine, este o persoana cu adevarat rabdatoare.
Al treilea tip de rabdare este adeziunea fata de ceea ce este poruncit de catre Allah; cel ce face rugaciunile, in special rugaciunea din zori (fajr), cand trebuie sa parasesti caldura patului tau, sa suporti cu rabdare foamea si setea in timpul postului din luna ramadan, in special pe timpul verii, sa platesti Zakat-ul (dania pentru saraci) si sa dai de pomana, in ciuda dorintei fiecaruia de a nu imparti banii cu altul. Toate aceste acte reprezinta supunerea noastra fata de Allah in ceea ce El ne-a poruncit sa facem.
Atasamentul fata de religie in actuala era, cand raul este agresiv in toate domeniile vietii, este ca o persoana care tine in mana un fier incins. O persoana religioasa este supusa de catre public la batjocura si umilinte si la persecutii de catre conducatori: reduceri de salariu, exilare din tara de bastina... In ciuda tuturor acestor necazuri, daca ea ramane atasata de religia sa cu convingere, urmarind prin aceasta rasplata lui Allah, ea va fi ca aceia pe care Allah Atotputernicul i-a descris in urmatoarele versete ale Sfantului Coran: "...cei care au fost statornici si s-au increzut in Domnul lor." (16:42)
"Acestia vor fi daruiti cu rasplata de doua ori, ..." (28:54)
"Insa nu le va fi dat decat acelora care sunt rabdatori si nu-i va fi dat decat aceluia care va avea parte de mare noroc." (41:35)
Supunerea fata de vointa lui Allah
Am mentionat mai devreme ca credinta este o fapta a inimii, o terra incognita, cunoscuta numai lui Allah. Dar oamenii au aparentele lor exterioare. De aceea, putem deosebi un credincios de un necredincios prin ceea ce vorbeste si ceea ce face. Astfel, Islamul este manifestarea credintei. Insemnatatea cuvantului “Islam” merita sa fie revelata. Un fiu este supus fata de tatal sau pentru ca are incredere in el; un iubit este supus persoanei iubite din dragoste si dorinta, o persoana invinsa se supune sau se preda celui victorios, care l-a invins. Aceasta predare se datoreaza fricii fata de invingator. Dar un credincios se supune vointei lui Allah total si neconditionat. El asculta fiecare porunca a Lui, chiar daca nu cunoaste motivul acesteia si nici avantajul ce rezulta din ea. Si el se abtine de la tot ceea ce este interzis, chiar daca nu cunoaste motivul acestei interdictii. Aceasta supunere are doua aspecte: unul practic, ce poate fi observat in forma supunerii in vorba si fapta, in legatura cu care vom discuta mai tarziu, in capitolul privitor la Islam ca o credinta practica, si celalalt aspect este cel psihic, despre care vom discuta acum, cand vorbim despre Credinta. Acest al doilea aspect reprezinta multumirea inimii in legatura cu ceea ce a predestinat Allah; este o multumire ce aduce liniste in mintea noastra si ne da curajul de a fi convinsi. Drept rezultat al acestei multumiri, nu vom ezita sa facem ce este util si sa ne abtinem de la ce este interzis: Nici nu protestam, nici nu ezitam. Allah a spus in Sfantul Coran: "Insa, nu! [Jur] pe Domnul Tau! Nu vor crede ei [cu adevarat] pana ce nu te vor lua pe tine ca judecator pentru [certurile] cele care se isca intre ei" (4:65) "...si nu vor mai afla in sufletele lor temere fata de ceea ce tu ai hotarat si nu se vor supune cu desavarsita supunere [hotararii tale] (4:65).
Aceasta este latura psihica. Din cele de mai sus, este evident ca, la baza, credinta in Allah depinde de multumirea noastra intima fata de oranduiala divina si acceptarea multumirii Sale depline.
Singurul raspuns al credinciosilor, oricand sunt adunati de catre Allah si apostolii Lui, pentru ca Scriptura sa poata judeca intre ei, nu poate fi altul decat:
«"Am auzit si ne-am supus!" Acestia vor fi cei care izbandesc."» (24:51) Sunt unii oameni care ar dori tot timpul sa cunoasca intelepciunea ce sta in spatele Scripturii, referitoare la ce este permis si ce este interzis, ca si cum ar dori sa-si retina acordul pana cand vor afla despre aceasta. Dar intelepciunea ce sta in spatele Scripturii poate fi perceputa fie prin textul actual, fie prin deductie sau poate sa nu fie perceputa deloc; iar in cazul in care nu putem percepe, vom putea oare sa nu ne supunem Domnului nostru? Sa ne imaginam ca, de fiecare data cand ii poruncesti fiului tau sa faca ceva, el va refuza sa indeplineasca ordinul, pana cand nu va sti motivul si ratiunea din spatele acestui ordin. Nu l-ai considera un fiu neascultator? Ai dori poate sa-i satisfaci curiozitatea, dar problema poate fi urgenta sau poate necesita pastrarea unui secret. Dar daca fiul tau nu va intelege situatia si va insista sa cunoasca motivul, nu va fi el neascultator in aceasta situatie? Nu te-ai astepta sa fie supus in orice problema pentru ca iti este fiu si tu ii esti tata? Care ar fi pozitia unui ofiter militar ce ar refuza sa execute ordinele venite de la comandant, pana nu i-ar fi expuse motivele si ratiunile din spatele acestor ordine? Nu ar fi el trimis la Curtea Martiala? Dreptul lui Allah Atotputernicul asupra supusilor sai este cu mult peste prerogativele unui tata asupra fiului sau si a unui comandant asupra ofiterului din subordinea sa. Este un drept al Atotputernicului sa ne supunem Lui in toate aspectele, indiferent daca sunt sau nu in acord cu dorintele noastre; nu este de competenta noastra sa cautam dovezi si sa ne fortam mintile pentru a gasi in cartile de jurisprudenta un punct de vedere in acord cu inclinatiile noastre. Si nu trebuie sa facem din civilizatiile si traditiile straine, pe care le-am asimilat ca forma si continut, o sursa influenta impotriva Scripturii; astfel, noi interpretam texte ce nu admit nici o interpretare si ne abatem de la calea cea dreapta pentru a putea spune ca religia noastra nu intra in contradictie cu valorile si traditiile civilizatiilor straine. Dar daca este o deviere in pozitia noastra1 si o schimbare a valorilor ca rezultat al atasamentului fata de o alta civilizatie straina care ar putea apartine Orientului si nu Vestului, vom cauta noi argumente si noi interpretari care sa se potriveasca cu noile noastre invataturi? Intr-adevar, nu! Noi ar trebui sa cautam indrumare si rezolvare pentru problemele noastre doar in Scriptura; trebuie sa rabdam si sa fim multumiti cu aceasta. Aceasta trebuie sa fie pozitia credinciosului care crede cu adevarat in justetea religiei sale.
Rigiditate si flexibilitate
A iubi si a uri de dragul lui Allah sunt, de asemenea, dovezi ale credintei. Putem iubi o persoana care ramane la religia ei si care este cu frica lui Allah; o iubim desi s-ar putea sa nu avem nici un avantaj material de la acesta. Si uram un necredincios insolent. Am putea avea legaturi foarte stranse cu acesta si totusi sa ne displaca si sa-l tinem la distanta, deoarece legatura fratiei in religie este mai puternica decat fratia pe baza rudeniei sau afinitatii si fraternitatea descendentei si a nobletei prin nastere. Fiul Profetului Noe a fost exclus din familie de catre Scriptura, din cauza blasfemiei de care a dat dovada. In Sfantul Coran este stipulat "Nu vei afla nici un neam [de oameni] care cred in Allah si in Ziua de Apoi si care sa-i ia ca prieteni pe cei ce se impotrivesc lui Allah si Trimisului sau, ..." (58:22) Ei nu sunt obligati sa accepte Islamul, dar, in acelasi timp, sunt impiedicati sa creeze obstacole in calea Islamului si sa se opuna raspandirii Mesajului Islamului. Ei sunt bineveniti in acceptarea religiei noastre - daca sunt convinsi de ea - si pot deveni unul dintre noi si sa se bucure de drepturile si privilegiile noastre, asa cum o facem noi, si sa poarte raspunderile pe care le purtam si noi. Sau pot ramane la religia lor, dar fara a se opune credintei noastre. Noi le vom raspunde cu reciprocitate si vom mentine pacea cu ei.
Astfel, sentimentele de iubire si ura ale unui credincios sunt numai pentru cauza religiei. Dragostea sa este exprimata prin generozitate, politete, abtinere si sacrificiu. El se poate umili de dragul fratelui sau si totusi sa o faca cu usurinta, sau poate sacrifica, de dragul fratilor sai, ceva de care are neaparata nevoie. Iar sentimentele sale de ura, din dragostea pentru Allah, se vor manifesta prin suparare si resentimente. El isi apara cu vehementa credinta. De aceea, el este flexibil si rigid, aspru si bland; ingaduinta si blandetea sunt pentru fratii sai de credinta, iar duritatea si vehementa sunt indreptate spre dusmanii credintei si fortele raului. Sfantul Coran spune : "Muhammad este Trimisul lui Allah. Iar aceia care stau alaturi de el sunt aspri fata de necredinciosi si sunt induratori intre ei..." (48:29). "...blanzi fata de dreptcredinciosi si aspri cu necredinciosii, care vor lupta pe calea lui Allah si nu se vor teme de clevetirea clevetitorilor..." (5:54).
Cainta si cererea de iertare
Allah l-a facut pe om sa se obisnuiasca cu placerile usoare ale unei vieti trecatoare: bunastare, femei si faima. Omul cedeaza foarte repede in fata insusirilor de furie, razbunare si dorinta de a se complace in coruptie. Omul este inclinat intotdeauna spre acte interzise. Fortele raului din interiorul sau il indeamna spre fapte pacatoase. Deci, ce va face el pentru a se salva de asemenea tentatii? Intr-adevar, Allah, din mila Sa, a deschis omului poarta caintei. Prin cainta si cerere de iertare poti schimba pacatele in fapte bune, pentru care vei fi rasplatit in Viata de Apoi. Allah Atotputernicul este intr-adevar totdeauna Iertator. "Afara de acela care se caieste, crede si savarseste fapte bune; acestora le va schimba Allah faptele rele cu fapte bune, caci Allah este Iertator si Indurator" (25:70).
Poarta caintei este deschisa atat timp cat omul este sanatos si nevatamat; aceasta poarta ramane deschisa pana cand omul isi da ultima suflare, pana in acel ceas cand sufletul omului ce moare ii ajunge la gat. Este ceasul in care omul priveste in fata adevarul exprimat de Profet. Suma si continutul caintei sale se vor manifesta in acel ceas, deoarece cainta este un semn de predare voluntara Atotputernicului. De aceea, cainta in timpul agoniei nu este de nici un folos, daca acela nu a ales calea pocaintei repetate, avand o larga posibilitate de a proceda astfel. Cainta in ultimul moment este mai degraba o actiune facuta din constrangere decat un act voluntar. Allah Atotputernicul spune:
"Insa Allah primeste doar cainta acelora care savarsesc raul intru nestiinta, dar se caiesc de indata. Pe aceia Allah ii iarta, caci Allah este Atoatestiutor si Intelept. / Insa iertare nu este pentru aceia care savarsesc fapte rele pana in clipa cand moartea se iveste la unul dintre ei si atunci el striga “M-am cait acum!” si nici pentru aceia care mor necredinciosi." (4:17-18) Retinerea de la fapte rele si hotararea ferma de a nu reveni la acestea sunt conditiile de baza pentru o cainta reala. De dragul analogiei, sa presupunem ca cineva arunca apa murdara pe tine pe cand treci pe sub fereastra lui; il certi, el se scuza, dar continua sa verse apa murdara peste tine. Sau daca se scuza, dar te ameninta ca va repeta gestul in urmatoarea zi, ii vei accepta scuzele?
Cainta are doua aspecte: spiritual si fizic. Aspectul spiritual se reflecta in masura in care poti sa vizualizezi, pentru tine insuti, vointa unui act pacatos, iar aspectul fizic este reprezentat prin auto-abtinere de la el. Sinele actioneaza ca un ghid al caii celei drepte. Sinele actioneaza aplicand franele la timpul potrivit. Dar daca nu va face in acest fel, va insemna comiterea unei crime din partea sa, caci o crima savarsita de o persoana ce nu este constienta de gravitatea acesteia este mai putin grava comparata fiind cu cea intentionata, cand cunoaste cu exactitate consecintele.
A doua conditie pentru cainta este ca lucrurile bune sa le inlocuiasca pe cele rele. Impulsul de a ramane fidel valorilor nobile trebuie sa prevaleze fata de inclinatia de a aproba valorile distructive si corupte. Cu alte cuvinte, cainta trebuie sa se manifeste prin schimbarea in comportament. Sfantul Coran spune: «Si daca vin la tine, [Muhammad,] aceia care cred in versetele Noastre, spune: "Pacea fie asupra voastra! Domnul vostru Si-a prescris Sie insusi indurarea. Deci acela dintre voi care face un rau din necunostinta, iar apoi se caieste si indreapta fapta, [sa stie ca] El este Iertator si Indurator.» (6:54) "Dar pe acela care se caieste in urma faradelegilor lui si se indreapta, Allah il va ierta, caci Allah este Iertator si Indurator." (5:39)
"Afara de aceia care se caiesc dupa aceea si se indreapta, caci Allah este Iertator si Indurator" (3:89) "In afara de aceia care s-au cait, au indreptat [ceea ce au stricat mai inainte] si au marturisit [adevarul]. Pe aceia ii voi ierta, caci Eu sunt Iertator si Indurator" (2:160). Cineva poate intoarce foaia prin reala renuntare la toate faptele pacatoase si la efectuarea unui angajament ferm de a pasi pe aceasta cale. Dar daca prin forta imprejurarilor, raul din sine predomina, in ciuda angajamentului sau, si comite un nou pacat, iar apoi se caieste, cainta ii va fi acceptata, chiar daca acest lucru se repeta de mai multe ori. Totusi, daca angajamentul tau este sovaielnic si iti spui “Lasa sa indeplinesc impulsul de a face cutare sau cutare lucru rau in momentul de fata, iar apoi ma voi cai", o astfel de cainta nu este reala si nu va fi acceptata. Este suficient sa te caiesti prin abtinerea de la lucrurile rele, in timp ce esti total constient de gravitatea lor. Allah, in marinimia Sa, accepta o asemenea cainta, dar daca iti exprimi regretul fata de un semen pentru un lucru rau pe care i l-ai facut, cum ar fi necinstea fata de cineva, sau insusirea gresita a banilor cuiva, sau un rau de natura fizica, marturia falsa sau razbunarea si santajul - in toate aceste acte trebuie sa faci tot ceea ce este necesar ca sa indrepti raul pe care i l-ai facut si el te va ierta si Allah iti va arata mila Sa. In alte cazuri pocainta ta nu va fi acceptata, deoarece, in Ziua Judecatii, persoana agresata va primi drept credit toate faptele tale bune si va imparti cu tine faptele sale rele. Poarta caintei este vesnic deschisa, chiar daca au fost facute o multime de lucruri. Nimeni nu trebuie sa deznadajduiasca in legatura cu iertarea lui Allah, deoarece aceasta este mai grava decat orice alt pacat. «Spune: "O, voi robii Mei, care ati intrecut masura in defavoarea voastra, nu deznadajduiti in privinta indurarii lui Allah!" Allah iarta toate pacatele.» (39:53) Astfel, cainta este renuntarea la actele rele si reintoarcerea la cele bune. In ceea ce priveste cautarea iertarii, acest lucru trebuie facut doar de la Allah, asa dupa cum este expus in Sfantul Coran: "El v-a creat pe voi din pamant si v-a dat voua sa locuiti pe el. Rugati-l pe El de iertare si caiti-va la El!" (11:61)
"Si rugati-va de iertare Domnului vostru, apoi caiti-va fata de El, Caci Domnul meu este Indurator si Binevoitor!” (11:90)
"O, neam al meu! Rugati-va de iertare Domnului vostru, apoi caiti-va fata de El" (11:52).
Profetii au facut indrumari similare si au condus umanitatea spre a cauta iertarea lui Allah, pentru a fi salvati de pedeapsa in Viata de Apoi. Persoanele pacatoase pot fi incluse in mai multe categorii: sunt aceia care traiesc si mor in necredinta; pentru ei nu exista cale de iertare.
"Allah nu iarta sa I se faca vreun partas" (4:48).
Politeistii sunt mai pacatosi decat Oamenii Cartii. De aceea, nu trebuie sa ne referim la o persoana ce a murit in necredinta, spunand “Stapanul meu, ai mila de el!”, nici nu trebuie sa spunem “Allah sa-l ierte!”; de asemenea, nu trebuie sa ne referim la aceasta persoana ca la cineva care a fost iertat sau asupra caruia s-a rasfrant mila lui Allah. Dar in ceea ce ii priveste acei musulmani care-si petrec viata in pacate si fara sa se caiasca fata de Allah, soarta lor este in mainile lui Allah; daca El vrea, El ii poate ierta. "...Afara de aceasta El iarta cui voieste..." (4:48) Iar daca El vrea, ii poate pedepsi in focurile Iadului, dar este posibil ca ei sa nu ramana acolo pentru totdeauna. Nimeni nu trebuie sa nesocoteasca sau sa minimalizeze focul Iadului. Intr-adevar, noi, muritorii, nu putem suporta flacarile unui foc nici macar pentru cateva minute, cu toate ca focul acestei lumi este binecuvantat. Atunci cum am putea sa ne expunem chinurilor Iadului pe durata unor secole? In ceea ce-i priveste pe cei care se caiesc, Allah, din mila si generozitatea Sa, le va accepta pocainta. Aceasta este valabil pentru acele persoane care se vor pocai dupa savarsirea pacatelor lor. Dar recompensa cea mai mare o primeste acela care simte teama fata de Allah in inima sa si sta la o parte fata de actele pacatoase, in ciuda celor mai puternice tentatii. De exemplu, Satana poate ispiti un barbat sa comita un pacat trupesc cu o femeie, iar conditiile pot fi favorabile pentru comiterea acestui act si iata ca isi aminteste de Allah si sta deoparte, desi dorinta arzatoare ii da inca tarcoale. Este doar o persoana inzestrata cu binecuvantare Divina, pentru o vointa puternica, ce poate sta deoparte in asemenea situatie. Cel mai inteligent curs este, de aceea, departe de orice ar putea conduce la o astfel de situatie. Deoarece a te lasa implicat intr-o asemenea situatie seamana cu a cerceta o boala periculoasa prin consumarea germenilor care o produc. Daca persoana supravietuieste, va dobandi, cu siguranta, o puternica imunitate, dar sansele de supravietuire pot fi de doar 1%. Aceasta este in cazul indispozitiei trupesti. Ce se poate spune despre actele pacatoase? Ingaduinta unor astfel de acte nu ajuta insa persoana sa dobandeasca imunitate. De aceea, oricine doreste sa fie in siguranta, trebuie sa se fereasca de orice conduce la acte pacatoase, trebuie sa se fereasca de compania persoanelor care incurajeaza asemenea acte. Un om este cunoscut dupa cei cu care se insoteste. Exista o zicala: “Spune-mi cu cine te insotesti, ca sa-ti spun cine esti”. Fie ca tanara generatie sa fie prevazatoare si sa se roage la Allah pentru a alege totdeauna calea cea dreapta.
|
|
